Pentru cine cântă pietrele

În faţa acestui zid am lăsat un cântec
să mă aştepte.
Era primăvară
si sub noi cuvintele alergau
nebune de dorinţă
Atunci am început să adun:
Un zâmbet pentru tine,
Un castan pentru mama,
Pentru că mâine cine mai ştie
De vor mai cânta florile la ferestre
O casă sau un mormânt pentru aceste
Frunze moarte în care am îngropat
dragostea.
Un vis pentru mâine sau pentru mâinile
noastre inutil de albe.
Ar mai trebui să adaug
nopţile pentru caii mei singuri
sau mai bine pentru dragoste,
apoi un descântec, o ploaie
sau o femeie frumoasă şi o singură
lacrimă, ultima…
Şi atunci m-am întrebat prietene:
pentru cine cântă pietrele?

Celula vinovată de geniu

Lacrimile, perle în palmele tale
când îmi mângâi șoaptele sărutării,
în taina vorbelor nespovedite.
Se scurg cuvintele topite,
până ce se evaporă toată ploaia
plânsă de toamnă.
Da la gând în jos, toate sunt balade…
Unde de află întâia notă atinsă de arcuș,
unde coboară vioara surâsul melodiei celeste,
armonie a celulei vinovată de geniu?
Unde recunosc amprenta privirii
care îmi dezmiardă tristețea,
prea ocupată de vacanța eternă?
Unde-mi pot îngropa picătura de slăbiciune,
cursă între un oftat și surâsul ucis?
E vremea să devină diamante pentru arheologi,
când toate au fost spuse și puse în colier de vise.

Stropi de poezie

Îmi picură ploaia pe gânduri,
până se dizolvă cuvintele și ajung șoapte,
murmur, ca să pot să aleg literele
și să compun versul care acoperă norii
cu umbrele de flori,
iar parfumul lor să-mi amorțească gânduri,
vinovate că nu pot adormi.
Mă rog Doamne în bisericile tale tot mai goale,
când te simt la fiecare pas
și cu teamă încerc să urc, dar ușile lăcașului sfânt
sunt tot mai poleite, încât sfiala mă cuprinde…
și atunci te întreb, cine-i mai bogat,
cel ce are somn, sau cel ce îmbracă noaptea
în gânduri și rugi?
Eu vinovata urmașă a Evei, mă închin
și-mi spăl păcatul cu stropi de poezie
care-mi inundă gândul…
nesomnul meu, o mică penitență.