DUMNEZEU E BULGAR

Există femei cu curul foarte mare care, chiar când te aștepți cel mai puțin, intră în viața ta pe ușa unei toalete anonime și îți redau viața și speranța. Femei al căror cur, dumnezeu să îl binecuvânteze, poate fi încadrat, alături de celebrii câini Saint Bernard, în categoria de salvatori și binefăcători ai celor aflați în nevoie.

Ca să nu mai lungesc vorba, în halucinația bulgară pe care am trăit-o săptămâna trecută (din care nu am ieșit decât temporar, pe cauțiune, dar asta este o altă poveste) mă aflam la un moment dat într-un tren cu un singur vagon și îmi venea să fac pipi. Vagonul, care, deși era unicul, purta pe el, în mod cu totul de neînțeles, cifra 2, zăngănea tare de tot și din când în când se smucea pe șine și pocnea. De obicei evit să merg la toaletă în tren dar de data asta nu mă mai puteam ține așa că am ieșit pe hol, și, atent să nu mă izbesc de pereți, am pornit-o spre capătul coridorului. Pe hol era o singură persoană, o tânără blondă cu părul lung și chip angelic dar cu un cur înfricoșător de mare care bloca drumul. M-am subțiat cavalerește pe lângă ea zâmbindu-i, și, dat cu capul de pereți de câteva ori, am ajuns în cele din urmă la toaletă.

Am tras de clanța rotundă. Dinăuntru mi-a răspuns ceva un bulgar. Mi-am închipuit că toaleta e ocupată așa că m-am postat cuminte lângă ușă, în așteptare. Numai că se petrecea ceva straniu. Bulgarul dinăuntru, în loc să își vadă de treburile lui, continua să vorbească. Și, culmea cu mine vorbea, prin ușă. La un moment dat chiar a ridicat vocea. Intrigat, am răsucit clanța și am deschis ușa. Dinăuntru bulgarul vorbăreț a ieșit brusc și a tulit-o pe coridor aruncându-mi o privire care pe moment nu am știut cum să o interpretez. Eh, mi-am zis, așa sunt bulgarii ăștia, speriați. Și am intrat în toaletă și am tras ușa în urma mea.

Am făcut un pipi luung, luuung, lung! Grozaaaav! E adevărat că puțea ca dracul dar trenul zăngănea și pocnea și mă legăna frumos pe șine prin Munții Rodopi iar eu, legănat, mă descărcam extaziat luuuung prin frumoasele păduri ale Bulgariei! Uuuh! Viață!

Pe urmă mi-am tras fermoarul, am dat să îmi spăl mâinile în lavoarul înnegrit de vreme dar, pentru că apa nu curgea, am renunțat și am dat să deschid ușa și să ies.

Am răsucit clanța. O clipă mi-am zis că e ceva ce nu fac eu bine așa că am încercat din nou. Am sucit înainte. Am sucit înapoi! Am tras. Am împins. Am împins cu piciorul. Am smucit. Am împins cu umărul. Am tras un șut. Am mai tas un șut. Am tras o înjurătură. Pe urmă încă una. M-am izbit cu tot corpul de câteva ori în ușă!

Nimic!

Și atunci am realizat cu groază ce se întâmpla: ușa WC-ului nu se deschidea pe dinăuntru pentru că limba broaștei se bloca într-o poziție și în aia rămânea orice i-ai face. Toaleta nu se putea deschide dinăuntru!

Eu îl eliberasem pe bulgar din carcera cu căcătoare! Și în locul lui, intrasem eu!

M-a apucat o disperare bolnăvicioasă și o ură naționalistă atroce. Am tras iar de ușă blestemând în gând Uniunea Europeană, am dat șuturi înjurându-i grav pe bulgari și pe strămoșii lor, am încercat să strig după ajutor în engleză dar englezii, la rândul lor, erau foarte departe. Trenul țăcănea pe șine, pocnea din când în când și își vedea de mersul lui.

Eram cu stima de sine la pământ. Paralizat, așteptam să mor în WC-eu. Dar cum stăteam eu așa mut în țăcănitul roților de tren, mi-am amintit de domnișoara de pe coridor cu chip angelic și cur de elefant. Deși fără nicio bază științifică, în momentul acela de criză mintea mea a făcut o asociere neașteptată. M-am gândit că dacă avea curul așa de mare, trebuia să meargă des la toaletă. Desigur, nu avea nicio logică, fiziologic vorbind, dar în disperarea mea asta mi se părea o deducție perfectă și dintr-o dată toate speranțele mele de salvare s-au legat de curul acestei domnișoare și de funcția lui. M-am înviorat! Mi-am zis că un cur atât de mare nu poate sta mult fără WC-eu și am început să sper că el va fi salvarea mea. Așteptam cu inima la gură!

Dumnezeu e bulgar!

Peste câteva minute, cineva ciocănește diafan în ușa toaletei. Desigur că nu am scos niciun cuvânt, să nu creadă cumva că toaleta era ocupată și să plece. Aud clanța rotundă învârtită pe dinafară și, în ceea ce mi se pare o eternitate dar este de fapt doar o secundă, ușa se deschide!

Era ea! Stătea în cadrul ușii ocupând-o în întregime. Inima îmi bătea să-mi spargă pieptul. Mi s-a părut orbitor de frumoasă. Am zâmbit încurcat, mi-am supt burta cât am putut ca să mă pot strecura și, în timp ce mă atingeam în trecere de curul ei binecuvântat, i-am mulțumit în gând fierbinte lui Dumnezeu în limba rusă, care, din cele pe care le știu, mi se pare cea mai apropiată de bulgară.

MUSCULIȚA DE MAROC

Musca de Maroc nu este, așa cum greșit s-ar putea crede, foarte diferită de musca europeană însă este infinit mai educată, mai iubitoare și mai credincioasă în dragoste. Dacă, dintr-un motiv sau altul, o muscă dintr-o măcelărie din Casablanca ajunge să te îndrăgească, ea se atașează de tine din tot sufletul ei și te urmează apoi peste tot, credincioasă și cuminte, la doi trei centimetri de nasul tău. Oriunde ai merge tu, ea zboară cu tine. Pe trotuar, pe plajă, prin magazine, etc. Te oprești tu, se oprește și ea. O pornești tu, o pornește și ea. Te culci, se culcă și ea. Pe nas. Știu că poate părea greu de crezut dar adevărul este că aici în Maroc, ca european, poți avea musca ta personalizată căreia poți să îi dai un nume de alint, cu care poți să te înțelegi și care să te însoțească peste tot la fel ca orice alt animal de companie de talie mare.

GĂINAȚ

Știu din proprie experiență că gelozia este un fel de elice ascuțită care ți se învârtește în creier, la fel ca lama unui blender de bucătărie, până ți-l face terci. După un atac de gelozie, în loc de creier duci în cap un găinaț moale, pe jumătate fermentat, și de aceea să nu te miri dacă ceea ce îți iese pe gură miroase al naibii de urât.

PLANURI DE VIITOR

Primul meu plan de viitor este să am cât mai mult viitor. Uneori sunt întrebat cu ce mă ocup și asta mi se pare o întrebare foarte dificilă. Bănuiesc ca un răspuns aproximativ ar fi acela că mă ocup cu mine însumi. Sunt adică atent la mine și la ce se întâmplă în jurul meu și fac tot ce mă pricep ca să nu dispar. Altfel spus, mă ocup cu achiziționarea de viitor.

O MÂNCĂRIME PE PIEPT

Acum vreo câțiva ani am stat în sala de așteptare a unui aeroport din Milano lângă un egiptean bătrân și libidinos în pantaloni scurți și largi din care ieșeau niște ciolane subțiri și descărnate de culoarea nisipului. Era primul om, și de altfel singurul, pe care l-am văzut în viața mea care, la fel ca cerneala de pe dolarii americani, își putea schimba culoarea în funcție de unghiul din care îl priveai: dacă mă ridicam în picioare era negru, dacă mă așezam era maro, dacă mă aplecam să îmi iau ceva din geantă și mă uitam la el, era portocaliu. Dar nu culoarea era partea lui cea mai tare. El mergea în Malta, eu la Casablanca. Trântit pe scaunul de alături cu picioarele alea bătrâne desfăcute dizgrațios, trei ore nu mi-a vorbit decât despre prostituatele din zona portului şi a hotelului Sheraton. Cât de pricepute erau ele şi cum te alintau și te răsfățau ca pe o minune a naturii și te finalizau până rămâneai țeapăn în samadi asamprajnata. Și, povestind, izbucnea din senin într-o formă de râs nord-african, șuierat și hârșâit, care, sincer, mi se părea foarte periculos. Vreau să spun că, în timp ce el își dădea capul pe spate și râdea, șuiera și horcăia cu gura larg deschisă, eu mă tot așteptam să îi țâșnească ceva din gât și să îmi sară mie pe cămașă. Ca să fiu mai exact, un animal din ăla mic verde și rău crescut în el, ca în Alien. Avioanele au venit și au plecat dar eu, și acum, după atâția ani, tresar uneori și, involuntar, mă ating pe piept și mă pipăi pe cămașă…

CE ÎI LIPSEȘTE LITERATURII ROMÂNE?

Literaturii române îi lipsesc cititorii. Elevii se gândesc cu groază la ora de română pentru că profesoară lor, care nu are bani de rochii și de croaziere pe Nil, i-a pus sa învețe pe dinafară un comentariu cretin de șapte pagini pe care l-a dictat mecanic ora trecută! De unde să i se formeze elevului pofta, cheful și plăcerea de a citi? Pentru mulți liceeni ora de româna e mai grea decât aia de algebră. Păi, și atunci, când termină, nu e normal ca el când intră în librărie să își cumpere cărți de algebră?

PATĂ MICĂ, DE MUȘTAR

Mai în tinerețe am cunoscut o domnișoară din care, dacă îi dădeai drumul singură pe stradă, bărbații se hrăneau cu fantezii cât să le ajungă pentru săptămâni și luni întregi. Totul era comestibil la ea: și sânii umflați cu pompa, și obrajii de nou născut, și pepenii rotunzi ai bucilor, și prunele groase și dulci ale buzelor, și castraveciorii delicați ai degetelor. Era din cap până în picioare un corn al abundenței proaspăt și fermecător, un fel de vitrină ambulantă a Paradisului pe lângă care, trecând, bărbații salivau, suspinau, imaginau, fluierau, se atingeau pe părți. Totuși, femeia aceasta, care era un eveniment hormonal cosmic de excepție, mi-a rămas în memorie mai degrabă dintr-un cu totul alt motiv decât cel din care s-ar putea crede. Felul în care ținea ea evidența evenimentelor nu avea nimic în comun cu nici un calendar cunoscut. Nu. Ea își scria și își ținea minte istoria personală folosind în exclusivitate fustițe, bluze și pantofi. Ocazional, coafura și mărgelele. Gătea grozav și când gătea vorbea tot timpul.

– Mai știi ce bine ne-am distrat la Cochirleni? zice și toarnă uleiul în tigaia de pe aragaz.
Eu, ocupat cu calculatorul, nu îmi amintesc.

– Când, dragă?

– Ei, cum nu mai știi? Aveam eu pe mine bluzița aia galbenă cu breteluțe și fusta portocalie la care i se descususe tivul și l-am cusut în mașină. Îți amintești?

– Mm…nu.

– Ești culmea. Tu nu mai știi curelușa aia a mea verde de piele cu cataramă?

– Ba da, zic la întâmplare.

– Păi o purtam la fustă. Mai știi? Pune cartofii în tigaie și se întinde după condimente.

– Și tu aveai pe tine blugii ăia cu nasturi la șliț în loc de fermoar.

– Zău?! Nu mai știu.

– Ei, hai că ești culmea, zice ea trântind ușița de la modulul cu condimente. Păi eu când m-am tuns?

Mă gândesc că e ceva în neregulă cu mine. Când s-a tuns ea?! Dar de unde Dumnezeu să știu eu când s-a tuns ea? Zic, fără curaj:

– Parcă luna trecută.

E dezamăgită total. Vine lângă mine și îmi pune mâna pe umăr.

– M-am tuns când mi-ai luat tu mărgelele alea verzi mari cu cerculețe de cristal prin ele despre care ziceai ca nu se văd din cauza părului. De-aia m-am tuns, ca să se vadă mărgelele, în aceeași zi. Îți amintești?

– Când aveam eu cămașa aia albastră cu dungulițe albe pe mine și pantofii de trei milioane? întreb, ca să intru în timpul ei.

– Daaa!!! izbucnește ea bucuroasă. Aia pe care am cumpărat-o odată cu tricoul alb pe care l-ai uitat pe plajă. Am uitat eu un tricou alb pe plajă?!

– Da, da, da, îmi amintesc, zic eu aiurea, doar ca să zic ceva. Da, ne-am distrat bine. De ce mă întrebi?

– Data viitoare când mai mergem o să îmi pun adidașii ăia noi, să știi. Și pantalonii ăia scurți cu manșetă de la soră-mea. Hm? Ce zici?

Adevărul e că după despărțirea de ea, enigmele trecerii timpului nu au mai însemnat nimic pentru mine. Calendarul aztec mi s-a părut o bagatelă iar pentru cel babilonian, un pic mai complicat decât cel sumerian, mi-au trebuit zece minute ca să îl înțeleg. Îmi amintesc foarte bine lucrul ăsta pentru că în ziua aceea purtam pe mine niște blugi care îmi veneau puțin largi și un tricou cu mânecă lungă, alb, cu o pată mică de muștar la guler.

AVIOANE ÎN FARMACIE

Aeroportul ăsta e mare, e foarte bine luminat şi are o mulţime de locuri în care poţi să cheltuieşti bani mulţi pe lucruri puține. Mai ales în zona porţilor de îmbarcare pentru cursele spre Paris, Londra sau New York. Ce observ însă, acum când ne îndreptăm spre porțile de Africa, este un spor de natalitate. Copiii sunt mai negricioşi, mai gălăgioşi şi mai numeroşi. Chiar şi mirosul general din aer pare schimbat. Casablanca, Abidjan, Abuja, Timbuktu… Hmmm… sună exotic, ce să spun. Poate puţin prea exotic?

-Cât facem până la Casablanca, o întreb eu pe Leila de sub muntele de bagaje pe care îl duc în spate, deşi ştiam.

Leila iubește la nebunie să fie întrebată lucruri simple, la care ea să dea răspunsuri complicate. Și mai ales, exacte. Dar cel mai remarcabil la ea e faptul că chiar şi la întrebările al căror răspuns nu îl cunoştea ea reuşeşte întotdeauna să dea răspunsuri la fel de articulate, ştiinţifice şi convingătoare.

– În principiu facem trei ore şi jumătate, zice ea, serioasă, privindu-și ceasul concentrată de parcă tocmai rezolva integrale.

Apoi, pentru că răspunsul i se pare nedemn de simplu, adaugă cu o nuanță științifică în glas: Dar, evident, depinde de turbulenţe. Şi de aglomeraţia de avioane din aer. În aer sunt întotdeauna foarte multe avioane.

Așa este. Are dreptate! Leila e farmacistă. Și e logic, prin urmare, să fie foarte familiarizată cu avioanele din cer.

CONSTANTIN CIUCĂ este poet, prozator și fost profesor de Carabella; ultima carte apărută este „Frica domnului Al Kuppi”…