NATURALEȚE  –  Când merg la mare, intru în apă până la brâu sau până la piept dar de acolo mai departe nu mai știu ce să fac. Stau așa, ca prostul, în picioare. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, văd bărbați și femei care înoată, copii care țipă ca apucații și mingi colorate care zboară prin aer. Mie nu îmi vine să înot și nici să mă bag cu capul la fund. Dau de câteva ori cu mâinile prin apă ca să mimez un fel de naturalețe și pe urmă nu mai am nimic de făcut. O pornesc înspre plajă. Ies pe mal și sunt foarte ușurat că am reușit să ies din mare. Mă depozitez pe cearceaf! E bine aici, la mare! E foarte bine!

O SANCȚUNE SEVERĂ  –  Am mai spus-o și altădată, dar degeaba: există, din păcate, în lumea asta femei atât de frumoase încât simpla lor apariție are un efect de extincție în masă. Altfel spus, unde apare o femeie ca asta, celelalte femei din jurul ei dispar dintr-o dată. În locul lor lumea rămâne populată de această femeie unică iar tu rămâi cu ea în minte, vrăjit, săptămâni sau luni de zile ca într-o pușcărie unde singurul vizitator care îţi este permis este această femeie. O sancțiune severă, cu executare, asta este o femeie frumoasă. O sancțiune pe care o primești fără să fi făcut de fapt nimic rău.  Sigur că este nedrept! De aceea această faptă trebuie încadrată penal și prevăzută cu compensații materiale! Din alea bune!

DESPRE MERSUL PE LUNĂ  –  Cred că am mai spus-o dar simt nevoia să o repet: eu am pășit pe Lună cu mult timp înaintea lui Neil Armstrong. Aveam trei ani și jumătate când am ieșit pe balcon într-o seară senină de iunie. Luna era îngrozitor de mare și era foarte aproape de blocul nostru. Am mers pe ea cât am mers și pe urmă am intrat înapoi în casă fiindcă m-a chemat mama să mă culc.

CUM PLÂNG EU – Eu nu plâng niciodată din ochi sau cu lacrimi. Eu întotdeauna plâng din altceva sau cu altceva. De cele mai multe ori plâng cu steluțe mici, de argint, care mi se desprind de pe degete și se așează cuminți pe lucrurile din jur. De aceea, acum, camera mea arată ca un cer de noapte, îndurerat.

GUSTUL CĂRNII  –  Eu si acum am în nări mirosul cărnii de om gătită în cuptorul acela colectiv! E peste tot în camera mea, peste tot în hainele mele. Și, în mod cu totul neașteptat mi-am dat brusc seama că cei arși acolo îmi erau toți rude de gradul unu, adică frați și surori mai mici de la alți tați și de la alte mame. Și m-a bufnit groaznic plânsul…

OMUL DE PIATRĂ  –  Durerea, ca și viteza, are o limită, peste care, oricât de multe alte nenorociri însumezi, mai mult de atât nu poți să suferi. Să arzi de viu, este limita de sus a durerii la fel cum lumina este limita de sus a vitezei. Există însă o excepție: durerea părintelui. Părintele care vede cum din copilul lui carbonizat și fumegând se desprinde și cade carnea ca de pe un animal făcut la proțap, poate să treacă dincolo de viteza luminii și de limita durerii. Durerea unui părinte este singura excepție a evoluție și a biologiei prin care omul se poate transforma din om, direct și instantaneu, în piatră. Dacă vedeți oameni de piatră pe străzi, salutați-i cu ce aveți mai curat în voi, plângeți puțin alături de ei și pe urmă mergeți repede acasă, pupați-vă copiii pe obraji și implorați-i, în genunchi, să trăiască!

BACK UP  –  Dacă nu ținea treaba cu fetele, mă mulțumeam cu Dostoievski!

CEALALTĂ FAȚĂ A DESPĂȚIRII  –  Când, dintr-un motiv sau altul, omul pe care îl iubești dispare fizic din viața ta, chipul lui apare brusc pe pereții camerei tale, pe clădirile din oraș și pe munții de pe marginea șoselelor pe unde mergi tu. El se mișcă întotdeauna în aceeași direcție în care te deplasezi tu, cu exact aceeași viteză cu care conduci tu mașina, ca un corp ceresc. Dacă nu mai sunt munți, atunci chipul pe care l-ai iubit se fixează pe cerul albastru ca o peliculă autoadezivă și flutură acolo în curentul de aer ca un steag dureros dintr-un război pe care l-ai pierdut pentru totdeauna.

ANTIDEPRESIV (Men only)  –  Când ești doar în maieu și papuci, dar ție ți se pare că porți bocanci de plumb și un palton greu de cauciuc, când te trezești dimineața cu pijamaua leoarcă și tu de fapt tremuri de frig, dar mai ales când te plimbi de unul singur prin casă și îți vine să plângi toată ziua din nimic, ei bine, ești în pericol! În momentul în care roțile oricărei mașini care trece în viteză pe lângă tine devin o ispită, se numește că ai un episod major. Pentru a nu deveni letal, fă-ți repede rost de prezența unei femei agreabile care, prin toate prostiile pe care le spune și prin toate zgomotele pe care le face în bucătărie, dar mai ales prin faptul că te contrazice mereu fără motiv și vrea să țină numai ea telecomanda, să îți dea și să îți întrețină senzația de normalitate.

CONSTANTIN  CIUCĂ  este poet, prozator și fost profesor de Carabella; ultima carte apărută este „Frica domnului Al Kuppi”…