GÂNDITOR LA HAMANGIA  –  Trecusem binișor de pubertate și, pentru că după vârsta asta te apucă așa, un fel de spleen universal, am început într-o zi să îl citesc pe Kant. Immanuel, vreau să zic. Ăla cu Rațiunea. După cum se vede însă și din poza de mai jos, a trebuit să ies foarte des la aer. Nu am înțeles nimic!

O AMINTIRE DIN LICEU  –  Domnul Floca era responsabil cu pregătirea noastră tactică și de luptă și era un om de pe o altă planetă. Avea o anatomie asemănătoare cu a noastră dar fiziologia lui era diferită. La încheietura mâinii stângi îi ieșea la suprafață, direct din oasele antebrațului, un ceas de metal care reflecta razele dimineții mereu din aceeași poziție. În loc de piele, el era acoperit cu o uniformă kaki mulată și întinsă perfect peste musculatura lui îmbunătățită de exerciții la sală iar pielea asta îi era presărată cu buzunare pătrate prevăzute cu câte un nasture metalic. Din cap, în loc de păr, îi creștea direct o caschetă iar de la genunchi în jos picioarele lui erau din piele de bovină neagră, lustruită sub formă de cizme de paradă și instrucție zilnică. Era impecabil! Eșalonul îl desemnase să ne transforme din scule blegi în scule țepene. Cel puțin așa spunea Stupko, comandantul nostru de pluton, iar felul în care o spunea te făcea să crezi că e un pasaj luat ad litteram din Regulamentul De Front. Și de aceea părea nu doar firesc dar și obligatoriu.

O AMINTIRE DIN LICEU II   –  Jeannot râdea ca prostul din orice. De fapt era mai mult decât dobitoc. Era idiot. De fiecare dată când îl scotea la tablă, el lua o bucată de cretă pe care începea să o rupă în bucăți din ce în ce mai mici fără să spună nimic și fără să scrie nimic. Se uita la cretă, se uita spre noi în clasă, râdea, se strâmba și rupea creta. Noi râdeam înapoi la el, de fața lui cretină. Îi punea 5 și îl trimitea la loc. Tot ce rămânea în urma lui era un praf alb care plutea în aer și niște bucățele de cretă pe care călcam noi în pauze și o împrăștiam peste tot pe dușumea. Spunea și el bancuri seara în dormitor dar bancurile lui erau atât de cretine că de ele nu râdea decât el singur. Ba uneori îl bufnea râsul chiar înainte de a începe să spună bancul, ca o asigurare că urmează să ne spună unul tare.”Du-te bă-n căcat cu bancurile tale de muiangiu retardat!”, îl beștelea Kaniko după ce Jeannot termina de spus, enervat că și-a pierdut timpul ascultându-i bancul cretin. Numai că Jeannot hăhăia de fiecare dată cu gura până la urechi satisfăcut de propriul lui banc și chiar admonestările insalubre cu trimiteri la oralitate și canalizare și ale lui Kaniko i se păreau o reușită grozavă.

ANIMAL PLANET  –  Sunt un mare iubitor de animale. Totuși, pe stradă nu imi plac urangutanii.

VIAȚA BATE PANTOFII!  – Am avut odată niște pantofi de piele, fistichii, albaștri, bătuți cu steluțe de argint pe toc, pe care dădusem o groază de bani. Mergeam cu ei țanțoș și mă credeam foarte cool până când o doamnă durdulie din Câmpina mi-a zis, a două zi dimineața la cafea, foarte franc: ”Să știi că în momentul în care ți-am văzut pantofii pe peron, mi-am zis: eu cu maimuțoiul ăsta nu mă culc. Nici să mă tai!”

SĂ ZÂMBIM  – O femeie grăsuță, într-un post de conducere într-o multinațională este întotdeauna o femeie educată și vorbăreață. Sigură pe sine și pe ce are de făcut, ea e îmbrăcată impecabil și în toate împrejurările are maniere ireproșabile. Este o organizatoare excelentă și un bun manager. Vorbește frumos, cu dicție, întreține cu ușurință conversații inteligente și în genere se descurcă foarte bine cu toată lumea. Singurul moment in care se pierde cu firea și o vezi cum se înroșește și se fâstâcește, e când vine vorba de f_tut.  F_tutul ei, vreau să spun. Și atunci e cea mai simpatică.

PARADISUL  –  Pentru cei care încă nu știu, Paradisul este așezat pe malurile unui râu, imediat cum treci de podul de cale ferată, pe dreapta. În Paradis zboară libelule cu ochi de diamant și înfloresc maci roșii pe care să ți-i pui la butonieră. Dacă ești doar în maieu sau tricou și nu ai butoniere, atunci îți pui macii drept în ochi. Acolo au avantajul că rămân pentru tot restul vieții tale proaspeți, catifelați și magici, ca niște inimi mici, suplimentare, care vor pulsa prin tine copilăria pentru tot restul vieții. De unde știu?! Păi am fost acolo. Și pentru că îmi place mult, mai mă duc și în vis.

MAMA NU A MURIT  –  Mama m-a iubit ca pe o minune a lumii animale, fără niciun motiv, fără niciun argument, fără să aștepte nimic în schimb, nici de la mine nici de la nimeni altcineva. Habar nu am de ce mama m-a iubit atât de mult și atât de frumos și de ce, iubindu-mă, a uitat cu totul de ea însăși. O întâmplare recentă m-a făcut însă să o înțeleg mai bine. La rândul meu, fără motiv, fără argumente, fără să aștept nimic în schimb, cuprins brusc de o boală a sângelui și un delir al minții, am iubit o femeie. Nu era fiica mea, nu era sora, mama sau oricine altcineva din linia mea de sânge. Și totuși am iubit-o la fel cum mama m-a iubit pe mine. Sunt tare bucuros. Asta înseamnă că mama încă trăiește. Doar a luat forma și numele meu! Sărut mâna!

SOARE INTERIOR  –  Există credința că omul trece prin numai patru anotimpuri.
Inexact. Fiecare avem în noi, secret, ascuns un al cincilea anotimp.

VÂRSTA  –  Sincer, nu știu ce vârstă am. De exemplu, ieri după amiaza eram elev în clasa a II-a C și luam ghiozdane în cap de la ăia din a II-B. Dar și eu le dădeam, mamă mamă! Aseară, după o bere pe terasă, când tocmai împlinisem 30 de ani, m-am culcat într-o parte pe canapeaua din sufragerie iar dimineața când m-am uitat în buletin, pentru că îmi trebuia CNP-ul ca să completez un formular la bancă, am văzut că trecusem de cincizeci.
Și mâine dimineață? Ceva e în neregulă…

DRAGOSTEA  –  Pentru mine dragostea este o halucinație continuă, colorată în benzi înguste care se învârtesc cu repeziciune. Granița dintre dragoste şi fantastic se șterge de tot astfel că, făcând un pas la stânga sau la dreapta, ajung direct în poveștile cu zâne și Feți Frumoşi sau în palate de cleștar scufundate în mări de mărgean. Mă ridic la nori şi călătoresc printre stele ca şi cum m-aș duce la serviciu sau la vreun client. Mă arunc de pe Lună pe Marte cu aceeași ușurință cu care aș sări peste o baltă mică de pe trotuar ca să nu îmi murdăresc pantofii.

SEMNE CEREȘTI  –  Cred că am mai spus-o, dar e bine să se știe. Exact ca și la nașterea marilor învățători ai lumii, și la nașterea mea au apărut semne cerești care au tulburat Neamurile și au înfricoșat Împărații: cometa Halley tocmai trecuse pe lângă Pământ cu 47 de ani înainte!

ÎN OSPEȚIE  –  In afară de o vecină unguroaică neîntrecută în prăjituri, de-a lungul timpului alte două vecine de pe scara noastră au jucat un rol educativ important in tinerețile mele. Una dintre ele a fost doamna Balcan, o lipoveancă roșcată, care prin faptul că a murit chiar când se aștepta cel mai puțin, din exces de spirt medicinal, m-a ajutat să înțeleg că spirtul este numai de uz extern. Au găsit-o țeapănă pe canapea ca și cum se uita încă la televizorul rămas deschis pe un canal de călătorii. A doua a fost doamna Marcu, de deasupra, de la care am învățat ce e bărbatul în casa lui: Doamna Ciucă, îi spunea ea mamei în timp ce își punea pastila de zaharină în cafea, să se ducă dracului și să mă lase în pace că eu m-am săturat de el. Am să-i strâng catrafusele într-o zi și să se ducă dracului! Că pe mine mama m-a învățat un lucru de mică. Mi-a zis, fato, bărbatul în casă e MUSAFIR. Înțelegi? MUSAFIR! Casa e a ta, drumul e al lui! A murit și ea, săraca, de diabet, cu musafirul, paradoxal, încă în casă.

INSTRUMENTE MUZICALE  –  Aveam în liceu un coleg care, la vremea când eu nu eram mai mare decât un șoricel, el era deja cât un munte și avea o barbă țepoasă pe care o bărbierea o dată la două zile. Înalt, cu picioare groase și păroase, strâmbe și puternice și cu un piept lat și bombat ca te halterofil. Oamenii sunt ciudați. Eu cântam la vioară. El… la piculină!

TERORISM  –  Când sunt îndrăgostit, îmi vine să armez pistolul mitralieră, să bag glonț pe țeavă și să descarc un încărcător întreg în mutra scârboasă a oricărui dobitoc care îndrăznește să se gândească la femeia mea. Noroc că treaba asta cu dragostea nu prea merge. Altfel o încurcam rău de tot!

LA VITA E BELLA  –  Bun venit!  Ești în războiul sofisticat în care rănile se produc astăzi dar se deschid abia peste câțiva ani. Răni pe care le porți pe corp fără să le simți dar care, atunci când te aștepți mai puțin, se activează și devin brusc dureroase. Și în cele din urmă mortale! Se numește că ești la război. Războiul tău personal!

CONSTANTIN  CIUCĂ  este poet, prozator și fost profesor de „Carabella”; ultima carte apărută este „Frica domnului Al Kuppi”…