1.De mai – Azi nu mi-a venit să cred ochilor! Cireșul meu n-are decât un an, a venit în familie acum un an! Doar acum un an!
E, cum să nu sări în sus de bucurie când vezi că poți să-ți împodobești ziua și cu doi cercei roșii la urechi?

2.Unui prieten – …care-mi trimite muzică lăutărească veche! Auzi, prietene, când subsemnatul, încă student fiind ( cred că prin anul I  sau II ) îl ascultam pe genialul Fărămiță, la cârciuma Urlați, din Lizeanu (la prima stație a tramvaiului 17, din Ștefan cel Mare, înainte de Obor, pe stânga, pe colț, de unde vis-a vis, peste calea ferată, dincolo de ceas și de fostul MAT, poți s-ajungi și azi la Cimitirul „Pătrunjelul”) matale erai, probabil, abia… în scrisori de dragoste…  E adevărat, toată gașca eram băieți săraci, în „bascheți”, în „ginși” de raicord, cu câte-o bască trasă, la mișto, pe-o sprânceană și în cămăși înflorate cu guler înalt… de nylon (a la Elvis Priesley), toate cumpărate pe banii de figurație prestată  pe la te-miri-ce filme aflate în producție sau din amărâtele de burse de studenți, dar eram toți…  geniali, fiecare cu câte-o  „muză” cu breton și ac de păr de „chihlimbar”, alături, rebeli până la pericol – mai ales după câteva șprițuri adevărate – și chiar ne durea în c…  de tovarășul Gh. Gh. Dej…! Câtă vreme cânta Fărămiță, iar țambalul marelui Toni Iordache fermeca tot cartierul – din strada Vasile Tei, până  în Pârgari și până în Mașina de Pâine –  toată lumea era a noastră! Mulțumesc pentru postare, mi-ai provocat o lacrimă, la ceas târziu, de noapte caldă, de vară… Ca în studenție! Te îmbrățișez, prietene…

3.Amintiri cu Paul Goma

L-am revăzut, cu anume emoție, pe Paul Goma, într-un fragment înregistrat, de interviu excepțional, la TVR 2, axat în general pe strădaniile sale de a publica, în România „acelui timp”, romanul „OSTINATO”.  A vorbit și despre „altele” și despre tot felul de foști „tovarăși intelectuali” din vremea respectivă, amintind și despre un anume Ioanichie Olteanu – un fel de poet, dacă îmi mai aduc eu bine aminte –  altminteri unul dintre mahării de serviciu prin cultura vremii. Cum nu reușea – și nici nu ar fi putut reuși – să convingă pe vreunul de la vreo editură să-i publice romanul „OSTINATO”, care avea să fie publicat cu câțiva ani mai târziu în străinătate – Paul Goma s-a gândit ca poate, poate… îl facem film. Era în 1969 – 70, eu terminasem I.A.T.C. – ul ( Regia de film) iar de năzdrăvan ce fusesem prin școală – dovadă că rămăsesem și repetent în anul al III-lea – eram considerat în mod bizar o tânără speranță…

Și cum mă cunoșteam destul de bine cu Paul și  făcusem vreo două  sau chiar trei vacanțe „la cort” ( era și Ana cu el pe vremea aceea, la mare, la Costinești)  m-a întrebat dacă n-aș vrea să încercăm „marea cu degetul” și mi-a dat un scenariu literar, intitulat desigur nu „OSTINATO”, ci purtând titlul  „O CE VESTE MINUNATĂ”. După câteva întâlniri, la el acasă în Drumul Taberei, pe „Compozitorilor” 10 sau Bloc 10, dacă n-am uitat, am depus, împreună, la redacția de scenarii a Studioului București, care se afla la subsolul unei clădiri vechi, de pe Bulevardul „6 Martie”, lângă statuia lui Kogălniceanu, scenariul literar și decupajul regizoral, simultan… Era gata, gata… Am fost la…„mustață”, cum se zice, să primim „aprobarea” și, probabil că astfel eu aș fi debutat mult mai devreme, prin `71, nu in `75 – dar… n-a fost să fie! Cu tot sprijinul și cu toată susținerea unor oameni de real profesionalism și bună credință, cum au fost domnul Dumitru Carabăț – redactor șef al Secției de Scenarii, la vremea aceea – și scriitorul și scenaristul de film Constantin Stoiciu, în calitate de lector și de redactor,  în cadrul „dezbaterilor” din „Consiliul artistic”, ăla mare,  condus de directorul general Lucica Olteanu, scriitoare și ea, de literatură pentru cei mici și „activistă de nădejde” – nimeni alta decât soția lui Ioanichie Olteanu – care nu mai știu ce „rang” avea, dar avea… – scenariul a fost respins, pe „motiv” că ( țineți-va bine)  eu sunt încă prea tânăr ca să „debutez” și că , oricum, mai e încă mult „de lucru” la text… Dar scenariul „O ce veste minunată” nici c-avea să mai fie încredințat unui alt regizor, măcar mai copt la minte ca mine! A fost, a trecut!

CONSTANTIN VAENI este un mare regizor al cinematografiei naționale, un poet al secvențelor și un maestru al dialogului interior, așa cum s-a scris, un drumeț în calea lupilor de ieri și de azi…