Această poveste este bazată pe Odisea lui Homer şi pe întâmplări reale!
“Trudind flămânzi de cântec şi de pâine
Înjurături ne-au fost răsplata
Să facem drum vapoarelor de mâine
Am spintecat Dobrogea cu lopata.”
(Andrei Ciurunga-Poem cumplitului Canal:1950-1954)
Trecuse mult timp,mai mult de 10 ANI, de când Ulise făcuse şah-mat, cu calul, apărarea cetăţii Troia cea zidită de Apollo şi Poseidon. Se afla singur pe mare, plutind pe o plută. Cu 12 corăbii pornise înapoi spre casă, dar flota lui avu soarta alteia din vremurile noastre. Dispăruse! Măcar el ştia unde şi cum:pe fundul mării, bătută de vânturi, valuri şi monştrii marini. Prin multe peripeţii a trecut şi multe a avut de îndurat dar nu s-a înfricoşat niciodată. De un singur lucru îi era frică. Ca nu cumva draga lui Penelopa să îl uite. Aşa că vâslea din greu. E greu să fii singur pe mare, dar dorul de casă şi familie îi dădea putere. Din tot ce a avut de înfruntat a scăpat, dar mai avea un hop, căci Atena, a înţelepciunii zeiţă îl avertizase:
-De soarta îţi va fi potrivnică şi vei ajunge unde Dunărea se varsă în Pontul Euxin, fereşte-te de comunişti! Mai degrabă treci prin cercurile Hadesului decât să scapi din mâna lor! Că ei merg pe principiul: „Omul să existe, cazul i-l facem noi!”
Dar soarta i-a fost potrivnică, căci Poseidon îl ura pe Ulise şi a avut grijă ca apele pe care le stăpânea să-l împingă acolo unde nu îi era voia. Primul contact cu acest loc stăpânit de comunişti i-a invadat urechile. Deşi, încă mai avea doapele de ceară cu care s-a apărat de cântecul vrăjit al sirenelor şi desi dormea ostenit de truda vâslitului, zgomotul de pe mal,l-a trezit. Când a privit a văzut mulţime de oameni ce mişunau pe mal, trudind, lucrând la un Canal. Care cu lopata, care cu târnăcopul, care cu roaba. Era o forfotă continuă, căci Tătucul deşi nu era prezent, vedea. El avea ochi şi oameni care îl slujeau peste tot. Un astfel de slujitor, care era ochii şi urechile Tătucului exista şi la Canal. Oamenii nu îl cunoşteau după chip, ci după uniformă. Nu trebuia să spună nimic, era suficient să fie. De aceea oamenii îi dăduseră un nume pe măsură: Nervul Canalului şi făceau haz de necaz spunând: „e îmbrăcat în verde şi toată lumea îl vede!”.
-Toate aceste detalii nu le ştiam pe moment. Aveam să le aflu mai târziu sau să le deduc după ce am ajuns acasă, mi-a spus Ulise, întrerupând povestea mea în care vă spun ce mi-a povestit el.
Stătea întins pe plută şi privea cum munceau acei oameni. Munca lor îi amintea de cum trudise el si tovărăşii lui de arme la construirea Calului. Calul şi Canalul, Canalul şi Calul… Asta da asociere. În timp ce el era cuprins de amintiri, din toate părţile a fost cuprins de oameni ai regimului care l-au somat să se predea. De parcă ar fi putut să opună rezistenţă! El, unul, ei vreo 10. Şi-a dat seama că Atena nu vorbise în van. S-a lăsat luat şi dus de ei gândindu-se că singura lui cale de scăpare e să le bată principiul.
-Când mergeam printre oamenii care lucrau, ceva m-a uimit în mod deosebit. Din nişte pâlnii de mari dimensiuni se auzea o vocea care repeta întruna: „ACEST CANAL SE CONSTRUIEŞTE LA INIŢIATIVA ŞI DIN ÎNSĂRCINAREA TOVARAŞULUI DEJ!” Nu înţelegeam ce mecanism, sau vrăjitorie era aceea. Puteam doar să-l asemăm cu cel care bate toba pe o corabie pentru ca vâslaşii să ţină ritmul. Dar nu am avut timp să mă gândesc prea mult că m-au băgat în camera de anchetă, mă întrerupe din nou Ulise, dându-mi astfel ocazia să mă gândesc cum să povestesc mai bine, ce mi-a povestit el.
În camera de anchetă erau 3 inşi. Unul lângă uşă, unul la o masă aşezată într-un colţ al camerei şi altul la masa din mijloc, înaintea căreia Ulise a fost îndemnat să se aşeze. Ochii lui Ulise nu puteau vedea chipul celui ce era de cealaltă parte a mesei, căci îi erau asaltaţi de o lumină orbitore, ceea ce îl făcea să-i ţină întredeschişi. Nu-i vedea chipul, dar îi vedea îmbrăcămintea. Aceeaşi uniformă verde cu însemnele oamenilor care slujeau stăpânirea,pe ea.
Ancheta a început cu întrebarea obişnuită: „Cine eşti?” Când a auzit întrebarea, a ştiut că acum e momentul să lovească.
-Nimeni! a răspuns Ulise, aşteptând cu încordare urmarea. Cel de la masa din colţ care se pregătea să scrie răspunsul,a rămas cu mâna nemişcată pe foaie, iar anchetatorul s-a oprit brusc, căci tocmai se pregătea să înconjoare masa, că de… aşa se face la anchetă. Pentru regimul pe care îl slujea, anchetarea oamenilor era precum o plimbare în parc.
Văzându-le reacţia, Ulise şi-a dat seama că a lovit în plin. Anchetatorul a ieşit val-vârtej din cameră, spunându-le celorlalţi doi să stea cu ochii pe condamnat. Nu, nu pe suspect! Pentru ei orice om anchetat, era un condamnat. Ulise şedea nemişcat pe scaun. La fel ca ceilalţi doi aştepta să se întoarcă anchetatorul. Nu avea altceva de făcut. Nici măcar să se gândească la ce să facă sau zică mai târziu. În momentul când a zis: “Nimeni”… a ştiut că în răspunsul ăsta stătea toată apărarea lui. În el sau în NIMIC altceva.
Dar să mergem după anchetator să vedem unde s-a dus şi ce face. Răspunsul lui Ulise l-a pus în încurcătură, aşa că s-a dus să cerceteze Codul de procedură penal-comunistă. Îndemnul Partidului era clar: când un anchetator se află în încurcătură, trebuie să citească principiile emise de Tătuc. Căci de la ruşi vine ploaia şi de la Stalin, lumina. Codul era o carte voluminoasă,peste 500 de pagini. Dar, doar pe prima pagina era scris ceva: 3 principii. Restul paginilor erau goale. Stalin spusese că Partidul nu are nevoie de principii sau legi atâta timp cât el trăieşte. După ce va muri el, ei ca nişte slujitori credincioşi vor completa cele 499 de pagini rămase, folosind cuvintele lui. Citind primul principiu din cele 3: Omul să existe,cazul i-l facem noi! – ori Ulise spusese că e Nimeni-anchetatorul, oricât de stahanovist voia să fie, s-a gândit că nu poate apărea în faţa şefilor şi să spună că l-a anchetat pe “Nimeni”. Ar fi sunat prea metafizic, prea “nu din lumea aceasta”, aşa că s-a hotărât să-l elibereze. Nici un şef nu era de faţă şi când nici un şef nu e de faţă, el e şeful.
-Non existenţa mi-a fost şansa! mi-a spus Ulise. Altfel mă aştepta al doilea principiu: Pentru nimic se dau 10 ani! Dar asta rămâne între noi, oricum Nimeni n-o să creadă. Or să spună că e pură ficţiune. Şi a început să râdă.
-Uite, pentru că ai pomenit de ficţiune, să presupunem că eu sunt elev în clasa a XII-a la Carabella şi “zilele trecute la ora de istorie am vorbit despre comunism, analizând toate aspectele regimului comunist”…..
-Ha, ha, haaa, haa! Mă faci să râd! Păi poţi să analizezi toate aspectele regimului comunist într-o “oră” de 50 de minute? Dar bine, fie, ai spus că e ficţiune. Continuă!
-Ce crezi că s-ar fi întâmplat dacă spuneai că eşti Ulise? Ce crezi că ar mai fi vrut să afle pentru a scrie în dosarul cazului tău?
-Aş fi primit sentinţa: 10,15,25 de ani sau aş fi fost exilat pe veşnicie. Cât despre dosar, nu aveau nevoie de mine, pentru că al treilea principiu din Codul comunist spunea: ”5% ADEVĂR, RESTUL FICŢIUNE!” Numele meu le-ar fi fost de ajuns. Reprezenta cei 5% de adevăr!
-Şi acum, o întrebare aşa ca între prieteni, ai vreun regret din toată odiseea până acasă?
-Până să ajung la Canal, nu aveam. Dar după tot ce am văzut şi auzit acolo regret un lucru. Calul meu troian a ajuns să fie reprodus în multe feluri şi forme aproape în întreaga lume, dar pe nici măcar unul nu scrie: ACEST CAL S-A CONSTRUIT LA INIŢIATIVA TOVARĂŞULUI ULISE!
„În spate ne taie un junghi
NIMENI nu poate să ni-l scoată
Cuprinşi în acelaşi triunghi
Cazma,târnăcop şi lopată!”(Andrei Ciurunga – Nu ne putem odihni)
COSMIN BUSUIOC a studiat teologia și, cum spune, e țăran din Nucet…