Călătorii în timp (un roman în devenire…)

1.

Era o dimineaţă geroasă de iarnă… Ca în fiecare an, spre deosebire de vară, când, aproape că nu mai pridideam cu lucrul, iarna, munca în domeniul grădinăritului îngheţa, oarecum… Mă grăbeam să ajung la casa profesorului Jerome Vincent Jones, situată în zona Kensington, Londra. Traficul acelei dimineţi mă făcuse să fiu în întârziere, ceea ce nu-mi plăcea deloc. Deşi mă ocupam de grădina profesorului de mai bine de 4 ani, nu îl întâlnisem niciodată personal; îl zărisem, de câteva ori doar, privindu-mă, de după perdeaua de mătase de la unul din geamurile de la etajul întâi…Se retrăgea, uşor, de fiecare dată când se simţea privit, înainte măcar să apuc să îl salut. Mi se părea foarte ciudat acest om, iar tot ce era legat de el şi de casa lui impunătoare, constituia un imens mister pentru mine. După ce mi-am parcat mașina, am urcat cele câteva trepte din faţa vilei şi am sunat la sonerie, de două ori. Majordomul George, mi-a deschis uşa cea mare, din lemn masiv, cu mănuşile lui de un alb imaculat, zâmbindu-mi larg:

-Bună dimineaţa, domnule! Ce mai faceţi, toate bune?

-Bună dimineaţa, George, mulţumesc frumos, totu-i bine, doar traficul ăsta infernal m-a făcut să întârzii, scuze pentru asta… Azi este puţin mai frig ca de obicei, nu crezi?

-Nu vă faceţi griji, domnule, nu trebuie să vă scuzaţi, nu e vina dumneavoastră; Aşa este, e neobişnuit de frig astăzi; poate că şi din această pricină, a frigului şi a poleiului, s-a format şi traficul…Poftiţi înăuntru, vă rog, pot să vă ofer un ceai, o cafea?

-Îţi mulţumesc, dragul meu, pe gerul acesta…un ceai fierbinte ar fi excelent! Nu este prea mult de lucru în perioada asta, îţi dai seama, doar câteva frunze, de adunat, însă ştiu prea bine că profesorului îi face plăcere ca grădina lui să fie întotdeauna impecabilă, să arate perfect, aşa că, întotdeauna se găseşte câte ceva de făcut…

-Da, aveţi dreptate, domnul profesor este un perfecţionist, ca şi dumneavoastră, de altfel, tocmai de aceea vă apreciază foarte mult munca. Apropos, când isprăviţi ce aveţi de lucru prin grădină, vă rog să nu plecaţi până nu vorbiţi din nou cu mine, am ceva să vă ofer din partea domnului profesor Jones…

Era o tradiţie deja, ca în fiecare an, la ultima mea vizită dinaintea Crăciunului, profesorul să îmi dăruiască ceva, prin mâna sa dreaptă, majordomul George. Şi nu era chip să refuz, ar fi fost considerată drept o jignire…În anii precedenţi primisem ori un stilou, o brăţară, sau un ceas; Stăteam şi mă gândeam, oare de ce era acest bătrânel (pe care nici nu îl cunoşteam măcar) atât de amabil cu un necunoscut, ca mine?!? Şi tot eu îmi răspundeam: poate că aşa sunt unii dintre aceşti oameni foarte bogaţi: ciudaţi şi excentrici…

Tot căutându-l pe George, trecând prin bucătărie și ajungând în living, rămăsesem uimit de antichitățile rânduite cu bun gust; statuete cu amazoane, trofee și măști africane, măsuțe din lemn de santal și mahon pe care erau așezate lumânări parfumate… Pe unul dintre pereți puteam admira o impresionantă colecție de arme de foc iar pe cel alăturat, o colecție de săbii, spade și pumnale…M-am întors în grădină și numai ce îmi veni ideea să intru și în garaj. Felinare în care pâlpâiau lumânări parfumate străjuiau și aici, de o parte și de cealaltă, un spațiu imens. În mijlocul încăperii se odihnea un superb Jaguar de culoare roșie, E-type, decapotabil, ce deși fusese fabricat cu zeci de ani în urmă, arăta ca nou. M-am apropiat, admirând adevărata bijuterie pe patru roți. Din ceea ce auzisem, aceste mașini se fabricau la comandă și valoarea lor creștea odată cu trecerea anilor. Cheia era în contact iar pe bord erau o mulțime de butoane luminate în diverse culori iar în centru, un ecran digital pe care era afișată data: 23 decembrie 2015 și ora exactă: 09:30.

N-am rezistat imboldului și, deschizând portiera, m-am așezat pe scaunul șoferului, îmbrăcat în piele fină, de culoare neagră, ce dădea mașinii un plus de distincție. Confortabil, gândii eu, oare cât o valora o mașină ca aceasta? Probabil că nu mi-o voi putea permite niciodată…mașini pentru oameni bogați, ce nici măcar nu știu ce înseamnă cu adevărat munca…

-Nu-i așa că-i frumoasă? Îți place? Se auzi o voce dinspre ușa garajului ce rămăsese întredeschisă…

-O admiram, profesore, mă iertați că am îndrăznit, zisei eu, sărind de pe scaun.

-Nu ai de ce te scuza, te așteptam! Ești primul om care vede această mașină în ani de zile, excluzându-l, bineînțeles, pe George, cel care are grijă de ea. Dacă nu doream să o vezi nu se întâmpla asta, spuse profesorul apropiindu-se, zâmbind discret..

-Sunt foarte bătrân și, în ultima vreme, bolnav; Dumnezeu nu m-a învrednicit să am copii dar ea este ca și copilul meu, nu aș renunța la ea pentru nimic în lume…

-Pot să vă întreb ce este cu toate aceste lumini și butoane, arată ca o navă spațială, ceva ce n-am văzut decât in filme, am întrebat eu.

-Îți voi povesti, dragul meu, sunt foarte multe de spus, așa că te invit în living-room. În tine am căpătat încredere și, nu-i așa, noi doi nu prea am avut ocazia să stăm de vorbă în toți acești ani…

-Chiar deloc, profesore! Câteodată mă gândeam că sunteți tipul acela de aristocrat bățos, rigid, căruia nu-i face plăcere să stea de vorbă cu ”oamenii de jos”; îmi făcusem o impresie greșită, vă rog să mă iertați!

-Haide, lasă formalitățile, să mergem, am multe să îți povestesc!Ajunși in living, profesorul mă pofti să mă așez pe una dintre canapelele din partea dreaptă a șemineului, în care ardeau, trosnind, lemne de stejar și de brad.

-Este foarte plăcut aici, la dumneavoastră, șemineul îmi amintește de anii copilăriei, de iernile petrecute la bunici, la gura sobei, ascultând povești…

2.

-Mă bucur că îți place, dragul meu prieten. Fă-te comod, voi începe să îți povestesc și eu. Iar George va veni în curând cu câte un ceai fierbinte.

Nici nu isprăvi de spus acestea, că George se și ivi în ușa salonului cu o tavă de argint pe care se aflau două cești de porțelan aburinde. Admiram desenele exotice de pe cești iar aroma ceaiului fierbinte se îmbina cu mirosul lemnelor ce ardeau în șemineu, provocându-mi o stare de liniște, calm și ușoară somnolență.

-Tatăl meu a fost un renumit savant, își începu povestirea profesorul, tușind ușor. A lucrat alături de alți 12 savanți la un proiect de mare anvergură, coordonat de un călugăr italian, și anume călugărul benedictin Marcello Pellegrino Ernetti, profesor de muzică arhaică, exorcist, teolog și fizician renumit. Padre Ernetti, cum i se spunea, avusese ca mentor pe părintele Agostino Gemelli, alături de care, în 1952, reușise să capteze glasuri din lumea cealaltă, pe o bandă de magnetofon. Acest fapt se întâmpla în laboratorul electro-acustic de la Universitatea Catolică din Milano.

-Profesore, îl întrerupsei eu, povestirile dumitale sunt mult mai interesante ca acelea ale bunicii!

-Nu te grăbi, încă nu ai auzit nimic! Și nu sunt povești, sunt fapte cât se poate de reale, zise profesorul, în timp ce eu priveam fascinat limbile jucăușe ale flăcărilor ce încălzeau șemineul, încercând să vizualizez cu ochii minții cele spuse de noul meu prieten.

-Călugărul Ernetti, reluă bătrânul profesor, a strâns lângă el pe cei mai buni oameni de știință ai vremii, printre care: laureatul premiului Nobel, Enrico Fermi sau specialistul în rachete Wernher von Braun, doi dintre cei mai mari fizicieni ai lumii și ”părinții” programului atomic american. Alături de aceștia, Ernetti mai lucra cu un laureat al premiului Nobel din Japonia, cu un portughez și cu unul dintre discipolii lui Fermi. Alături de acești oameni excepționali, Padre Ernetti a reușit în 12-14 ianuarie 1956 să pună în funcțiune un aparat ce permitea călătoriile în trecut, captarea imaginilor și a sunetelor, filmarea evenimentelor. Ei au denumit această invenție simplu: Cronovizor. Această ”mașină a timpului” nu permitea călătoria fizică în timp și spațiu, ci doar vizualizarea și înregistrarea anumitor fapte din trecut, prin intermediul unor holograme proiectate într-un spațiu cilindric. Aparatul era format din trei părți componente: 1. un sistem de antene de recepție pentru orice tip de bandă, construite dintr-un aliaj misterios din trei metale. 2. Un captator, care se putea seta pe o anumită dată, persoană sau eveniment. 3.Un sistem de recompunere și înregistrare a sunetelor și imaginilor, de formă cilindrică.

-Foarte interesant, reușii eu să bâigui, ascultând cu mare interes.

-Da, călugărul benedictin s-a inspirat în construirea acestei mașinării din foarte multe scrieri medievale, majoritatea dintre ele interzise de către Biserică, la care Ernetti avusese totuși acces. Multe dintre aceste documente fuseseră scrise cu secole în urmă de către alchimiști precum Nicholas Flamel care, arestat fiind în 1387, a fost obligat să dea ceva ”la schimb”. Fiind totuși închis, se spânzură, dar dispare din mormânt iar Vaticanul dă un ordin prin care acesta este căutat. În 1610, Ben Jhonson scrie cartea ”Alchimistul”, în 1611, însuși Shakespeare abordează același subiect în ”Furtuna”. Pitar de Matis, un fizician închis de Vatican scria despre o mașină a timpului: ”Dacă ați ști cât de simplă este această mașinărie!”

-Și a funcționat vreodată? am întrebat eu, captivat fiind.

-Da, a funcționat. Spre surprinderea multora, Ernetti și colaboratorii săi, printre care și tatăl meu, au reușit să surprindă imagini și sunete din trecut, cum ar fi: Cina cea de Taină, răstignirea lui Iisus, discursuri ale lui Cicero sau Napoleon, distrugerea Sodomei și a Gomorei, discursul lui Mussolini, primirea celor zece porunci de către Moise, o piață de zarzavat de pe vremea împăratului Traian.

-Și ce s-a întâmplat cu acest aparat?

-Ernetti îi spusese prietenului său, Francois Brune, că reușise să reproducă optic și acustic Cina cea de Taină și supliciul de dinaintea execuției lui Iisus, existând diferențe față de cea cunoscută. Vaticanul a hotărât dezmembrarea Cronovizorului în 16 părți, ascunse în 16 locații diferite, păzite și păstrate sub cheie, astfel încât să nu poată fi reasamblate. În anul 1988, Vaticanul dă un decret prin care oricine divulgă ceva despre această mașină va fi excomunicat. Cei 13 savanți au fost ținuți în arest la domiciliu iar Padre Ernetti spunea în anul 1993 cam așa: ”Aparatul poate intra în trecutul oricui. Cu el, orice secret este spulberat, secrete de stat, industriale, private. Ușa ar putea fi deschisă și unui dictator. Am sfârșit prin a cădea de acord că trebuie să dezasamblăm această mașină”. Cam după un an, în aprilie 1994, călugărul moare singur și izolat, în Veneția. Planul cronovizorului a fost însă trimis la un notar din Elveția, existând și o copie în posesia unui milionar din Japonia.

-Înțeleg, profesore… am spus eu după ce l-am ascultat cu mare atenție. Dar, ce legătură au toate acestea cu ”nava spațială” din garajul dumneavoastră?

-Ei bine, tinere, știu că nu mă vei crede și mă vei considera un bătrân țicnit însă aceea este o mașină a timpului; unica din lume în acest moment. Eu am asamblat-o, piesă cu piesă, lucrând ani de zile la ea, combinând și îmbunătățind elemente ale cronovizorului cu elemente noi. Diferența ar fi că această nouă mașinărie ar putea face și călătoria fizică în timp; problema este că nu am testat-o niciodată și pentru acest lucru aș avea nevoie de ajutorul tău! Întrebarea este: MĂ VEI AJUTA?

CRISTIAN  GABRIEL  GROMAN  lucrează la PHS Greenleaf, Londra, este poet, pianist și absolvent de „Carabella” și lucrează la primul lui roman…