1.Strigăt către fericire

 

Aş vrea lumii să-i răsară

Ochi la ceafă

Şi la tâmple,

Pentru-a reuşi să vadă

Adevărul ce există

În spatele convingerilor ei

Şi că în tot acest timp

A fost oarbă.

Aş vrea lumii să îi crească

 

 

Noi urechi,

Căci nu aude

Decât propriul glas

Şi să-nveţe a asculta

Vocea altcuiva

Şi s-o înţeleagă.

Aş vrea lumii să-i apară

Încă-un suflet,

Căci se pare că nu simte

Vibraţiile altor conştiinţe

Şi-ale altor inimi

Şi răneşte fericiri.

 

Aş vrea lumii să îi pese

De-alte lumi.

 

Aş vrea lumea să se schimbe

Şi să-nveţe din trecut,

Să se schimbe-ntr-o grădină

Cultivată cu iubiri

Şi flori de crini

Şi sufletelor din interior

Să le deseneze aripi.

Aş vrea lumea să zâmbească

Şi să-ofere bucurie,

Să înveţe a-ntinde mâna

Pentru ajutor

Şi să facă totul

Mai uşor.

Aş vrea lumea să-nţeleagă

Că-i formată dintr-atâtea

Mii de alte universuri

Şi să le ofere

Timp şi spaţiu

Să evolueze.

Aş vrea ca lumea să ştie

Că esenţa ei

Se clădeşte pe secrete,

Priviri şi cuvinte,

Sentimente.

  

2.Ochii lumii

 

Lume, ce se-ascunde-n ochii tăi?

Ce cuvinte se revarsă

De pe buzele tale mute?

Şi ce sânge curge-n vene

Şi-n inima ta,

Pe cruce,

Pe spatele durerii altora?

Printre gratii de întunecime,

Se strecoară degetele luminii

Şi vor să se agaţe de ceva,

Să se elibereze.

Se încleştează de privirea mea

Şi mă orbesc,

Iar negrul se transformă în culori.

Mi-aş fi putut imagina oare

Că mai există pete de culoare?

Le-am găsit – se pare –

Ascunse în învălmăşeala de statui.

Lume, ochii tăi nu-s cenuşii?

Sunt căprui, sunt schimbători,

Sau negri şi maţi şi închişi cu lacăte?

Poate am să aflu într-o zi…

Îmi simt mâinile umede.

E cerneală, e vopsea?

Sau sunt lacrimile tale, lume,

Strânse-ntr-un pahar

Spart de gânduri?

Cioburile lui s-au îngropat,

Praful s-a amestecat cu ele

Şi acum zboară în jurul meu

Şi se-aşterne

Peste pleoape ude

Şi tăcute,

Care astupă cu îndârjire

Strigătul oceanelor,

De teamă că acestea pot seca,

Atinse de vântul din deşert.

Lume, cât de crunte ţi-s furtunile?

N-ai putea să le abaţi din drum

Şi să laşi nevătămate

Caravanele de călători?

Lume,

Nu ţi-e milă

De florile crescute printre ziduri,

Care nu au apă să răsară?

Lume, ce se-ascunde-n ochii tăi

Şi pe buzele tale ce acoperă minciuni?

Cât de grea e crucea pe care o porţi în spate

Şi pe umerii încovoiaţi

De lipsa inimii tale?

Cât sânge trebuie să mai lase-n urmă

Paşii mei

Pentru-a elibera lumina dintre gratii?

Lume, credeam că tu ai ochi…