AMINTIRI DIN PRAF DE ZGURĂ

CAPITOLUL I

Era o dimineață de vară, cu vânt slab. Lumina crudă a soarelui invada orice colțișor din camera lui Nicole, iar ea putea, așa întinsă în pat cum stătea, să vadă firele de praf dansând în aer. Se simți murdară și se dădu repede jos din pat. Și în baie pătrundea aceeași lumină orbitoare, dar parcă aici era mai rece. Apa o înviora, iar mirosul de levănțică al săpunului îi persistă ceva timp și după ce a intrat în bucătărie. Acolo o aștepta mama ei, cu micul dejun pregătit pe o farfurie, sorbind dintr-o ceașcă aburindă.

-Ce bei? a întrebat-o Nicole. Miroase amărui.

-Cafea, a răspuns mama ei cu o voce somnoroasă. Mai e în ibric, dacă vrei.

Nicole s-a strâmbat.

-Nu cred că îmi place.

-Îți plăcea până acum.

-Poate, a răspuns fata ridicând din umeri.

S-a așezat la masă și a început să mănânce omleta cu șuncă și salată de roșii cu castraveți. N-avea ceapă. Mama ei îi spusese că nu-i plăcea ceapa. N-a contrazis-o. De-acolo, de pe scaunul ei, vedea cum razele de lumină se strecoară în cameră printre jaluzele, luminând pe jumătate chipul mamei sale. Avea aceeași piele albă ca a ei, degetele subțiri sugrumând cana de cafea, ochii căprui închis pe care îi moștenea. Două șuvițe negre îi scăpau din cocul strâns precar la spate și se odihneau pe gâtul ei. Părea așa străină femeia din fața ei! Și totuși îi spunea „mamă”.

-Cum te simți? a întrebat-o mama ei, după ce aceasta a terminat de mâncat.

-Mm… bine, a răspuns ea, neștiind ce altceva să spună.

-Cât de bine?

Ura întrebarea aceea. „Cât de bine?” Cât de bine se putea? Își astâmpără valul de furie care o cuprinse și răspunse în doi peri:

-Ca și până acum.

Mama ei o privea trist. A lăsat cana pe blatul bufetului de care stătea sprijinită și s-a apropiat de fata ei.

-Vrei să ne plimbăm prin oraș? a întrebat ea, mângâind-o pe Nicole pe obraz.

Avea pielea unsuroasă. Pesemne își dăduse cu cremă. Ce activitate inutilă!

-Nu, a răspuns tânăra, prefer să mă duc singură.

Mama ei păru rănită, dar Nicole nu a mai stat să audă răspunsul. A pornit spre camera ei și s-a proptit în ușa închisă. Îi plăcea mai mult să meargă singură. Mama ei ar fi cicălit-o întruna cu întrebările ei. „Îți mai amintești? Mai știi când am venit aici de Crăciun?”

-Nu, nu-mi amintesc, răspunse ea cu voce tare și apoi se întrebă de ce a făcut-o.

S-a îmbrăcat cu un tricou lejer și blugi, și-a pieptănat părul și și-a pus ceasul la mână. Era aproape ora unsprezece. S-a uitat repede în oglindă. Părul ei șaten nu stătea nici drept, nici ondulat. A oftat și l-a prins într-o coadă la spate. „Mi-oi fi îndreptat vreodată părul?” se întrebă ea. Un val de căldură a izbit-o imediat ce a ieșit în stradă. Străzile erau pline de oameni. „Voi nu vă duceți la serviciu?” A pornit aleatoriu pe o stradă, pierzându-se în mulțime, căci nu mai voia să urce în autobuz. Obișnuia să dea peste oameni care o întrebau de vorbă, iar ea era nevoită să se scuze și să coboare la următoarea stație. N-avea nicio idee de unde atât de multe persoane o cunoșteau pe ea. Oricum, nici nu știa unde se îndreaptă, așa că ce rost mai avea autobuzul? S-a trezit ajungând într-un parc cu tei și cu fântâni arteziene. Băncile erau aproape toate ocupate, iar sunetul convorbirilor se pierdea încet în foșnetul frunzelor. Atât de multă gălăgie și totuși o liniștea plimbarea prin parcul acela. Scrisese cândva în jurnalul ei că parcul o ajuta să se piardă în propriile gânduri. S-a îndreptat spre banca unde stătuse de atâtea ori și care, mereu surprinzător, era goală. De parcă tot parcul știa că va sosi ea. „Ce gând prostesc!” S-a așezat acolo, la umbra unui tei bătrân și privea în jurul ei. Aceeași agitație ca în fiecare zi. Închise ochii. Mirosul de verdeață îi păru cunoscut. Singurul lucru, de altfel. Mintea ei încerca să îl asocieze cu ceva din trecut, dar nu reușea. Se vedea stând pe aceeași bancă, privind către șosea. Dar în imaginea aceea nu era vară. Era sfârșitul iernii, iar parcul era aproape gol. Părea că aștepta pe cineva. Oricât ar fi încercat, nu-și putea aminti pe cine. A deschis ochii. Dimineața de vară părea mai reală ca niciodată. Se simțea neputincioasă. Începu să studieze atmosfera, plină de miros de tei chiar dacă florile căzuseră. La locul de joacă se îngrămădeau zeci de copii, iar părinți și bunicii discutau pe băncile dimprejur. Lângă ea, în partea stângă, un bărbat vorbea la telefon. În partea cealaltă stătea un cuplu. Prin fața ei trecu un băiat de aceeași vârstă cu ea, cu un rucsac în spate. Când își ridică privirea spre el, tânărul se uita la ea. I s-a părut că el o cunoaște, după expresia chipului său. Ea păru nedumerită. Băiatul și-a întors privirea.

-Hei! a început ea ridicându-se de pe bancă.

Dar băiatul nu se vedea nicăieri. Dispăruse în aer, de parcă ar fi fost doar în imaginația ei. Asta să fi fost? Să își fi imaginat? Se mai uită încă o dată pe alee, dar tânărul era de negăsit. Simți cum o cuprinde frigul și începu să tremure. Se frecă cu mâinile pe brațe, dar senzația nu dispărea. Și totuși era așa de cald afară! Apoi simți un gol imens înăuntrul ei și știu atunci că băiatul se afla ascuns printre amintirile ei. Încercă să își reamintească privirea lui, dar atunci și-a dat seama că nu-i văzuse ochii. De fapt, nu-l văzuse prea bine. Știa doar că avea un rucsac în spate. Să fi fost acela într-adevăr un rucsac? Imaginea începea să se estompeze. Se ura pentru asta. A ieșit din parc cu pași repezi și s-a mai oprit doar în fața unei patiserii de pe o stradă pe care nu își amintea să o fi parcurs în ultimele două săptămâni. Un covrig cu vișine. Îi plăceau vișinele. Nu știa dacă îi plăcuseră și înainte. Oraşul părea băgat în priză. Mașinile claxonau întruna, de parcă ar fi fost într-o cursă contra-cronometru, iar scrâșnetul roților pe asfaltul încins era de-a dreptul asurzitor. Oamenii alergau către destinații prestabilite, intrau și ieșeau din clădiri de birouri, vorbind la telefon. Câtă bătaie de cap să privești toate acestea laolaltă! O fată cu căștile pe urechi a trecut indiferentă pe lângă Nicole. Tânăra a rămas uitându-se în urma ei. Căștile. Avusese și ea unele. Oare? Sau avea altcineva? Avea în minte imaginea unei perechi de căști negre puse pe o masă. „Nu cred că am avut eu. Le-aș fi găsit prin casă.” Atunci cine? Nu prea conta. De data aceasta a luat autobuzul. S-a așezat pe un loc lângă fereastră, înainte să îl ocupe altcineva. „Ce egoistă sunt!” Nu a mai vorbit cu nimeni. Ce ușurare! A coborât la ultima stație, aproape de marginea orașului, unde era o bază sportivă. Pe o suprafața destul de mare se aliniau terenuri de fotbal, baschet și tenis. În spatele întregii zone, care era mai mult un parc, se întindea Lacul Hynn, mirosind a apă stătută și a alge. O pistă de biciclete îl înconjura, alături de un rând de pini, evident plantați de Primărie. Pe terenul de baschet se odihnea o minge, iar un grup de copii de toate vârstele stăteau îngrămădiți într-un cerc, undeva sub unul dintre panouri. „Poate își fac planurile de joc.” Pe un teren de fotbal se aprinsese un meci, iar câțiva curioși se opriseră pe margine și încurajau jucătorii. S-a oprit și ea pe marginea terenurilor de tenis și s-a așezat pe iarbă, stând turcește. Mingile zburau peste fileuri în schimburi de pase interminabile. Nu le urmărea, era obositor. Închise ochii și ascultă sunetul mingilor lovind zgură. Asta îi plăcea. O liniștea. Venise aproape în fiecare zi aici, doar că să stea și să asculte sunetul acela inconfundabil. Vântul aducea cu el izul lacului și Nicole simți deodată că nu se mai află în oraș. Era la mare. Era o zi însorită, fără nicio fâșie de nor pe cer, iar marea era liniștită. Auzea sunetul valurilor spărgându-se la mal. O fată cu părul mai deschis decât al ei o trăgea de mână și o ducea spre mal. Apoi înotau amândouă până departe, aproape de geamandură. Își întoarse capul. De pe plajă le făcea cu mâna altă fată, care purta o pălărie de paie și ochelari maronii de soare. „Nico! Lesh!” strigă ea. „Ce tot ne cheamă?” bombăni cea de lângă ea, pesemne Lesh. Nicole deschise ochii. Inima îi bătea puternic. Cine erau fetele acelea? Și când fusese ea la mare? „Lesh”, gândi ea. Apoi își aminti. O sunase de zeci de ori pe mobilul ei, dar nu-i răspunsese niciodată. Își lăsă gândul departe și reveni la sunetul mingilor de tenis, cu privirea spre terenuri. Un puști de vreo 12-13 ani și-a strâns lucrurile, punându-și racheta într-o geantă roșie cu dungi albe și negre. Îi părea atât de cunoscută geanta aia! De-ar fi știut și de unde… A ajuns acasă cu mult după ora prânzului. Nu îi era foame. Starea aceea de lipsă o făcuse să-și piardă pofta de mâncare. Mama ei se îngrijora pe zi ce trecea că avea să slăbească atât de mult încât să nu se mai poată ridica din pat. Dar doctorul îi spusese că era ceva normal pentru cei care sufereau de amnezie. Doctorul ăla chiar știa ce vorbea? Mama ei nu era convinsă, dar lui Nicole puțin îi păsa de ce spunea el. Prea se comporta cu ea de parcă era un copil. Nu avea nevoie de mila lui. Nu avea nevoie de mila nimănui. Poate de aia o evita și pe mama ei. De două săptămâni se afla în starea aceea. Nu știa deloc cum a ajuns să își piardă memoriile a tot ceea ce însemnase viața ei. Mama ei, pe care aflase acum câteva zile că o cheamă Diana, îi spusese doar că prietenele ei o duseseră la spital după ce au găsit-o leșinată în baia unui restaurant, într-o zi în care o scoseseră în oraș cu forța. Ce logică era între amnezie și leșinul provocat probabil de vreo toxi-infecție alimentară?! Nu-și bătea capul cu asta, își spunea că e inutil. S-a uitat fugitiv pe ecranul telefonului. 18 apeluri pierdute de la Lesh. 21 apeluri pierdute de la Kate. O mulțime de mesaje necitite. Nici nu voia să se apropie de aparatul acela! Trăia cu teama că dacă îl atingea măcar începea să sune din nou. Oamenii cereau explicații. Ea nu știa nimic. Și nu voia să audă nimic. De la nimeni. Citise jurnalul de o mie de ori și nu o ajuta la nimic. Mai mult o inducea în eroare. Avea puține însemnări, unele doar de câteva rânduri. Niciodată mai mult de o pagină de agendă. Reciti din nou acele cuvinte străine. „Azi nu știu ce-a fost cu L. N-a ieșit din clasă. Nici cu mine nu știu ce-a fost. N-am vrut să-i mai văd pe niciunii. Nici pe el, nici pe Maraya. Asta nu mă duce nicăieri.” Cine era Maraya? Cine era „L”? Lesh? Nu, era un băiat. Totul i se părea foarte aiurea.

„Azi am fost la film cu Lesh și Kate. Am și uitat cum se numea filmul. Cert e că nu mi-a plăcut de nicio culoare! A fost cam horror… mi-a plăcut totuși de actorul cu ochii verzi…” Asta chiar n-avea legătură cu nimic. Își frecă bază nasului cu degetele, simțind că o ia durerea de cap. Și-a făcut un ceai de mușețel și s-a reîntors în cameră. Ceaiul o frigea. L-a lăsat deoparte și a continuat să citească. „O să devin scriitoare. Kate zice că m-am tâmpit de tot. Nu o contrazic, totuși… nu știu de unde mi-a venit ideea asta. Mama vrea să fiu avocat, sau polițistă ca tata. Vorbește despre el de parcă ar fi un bun exemplu de urmat… poate totuși mă mai gândesc la ce-a spus ea. Am căutat mai multe filme ale actorului cu ochii verzi din filmul de la cinema. Mi-a spus Lesh câteva titluri. Poate le-a auzit și ea de la Danny. Ce-ar fi să devin actriță? S-ar uita lumea la filmele mele? Danny s-ar uita sigur. Și Lesh și Kate. Și m-ar critica non-stop, sunt sigură.” Chiar atât de nehotărâtă era în privința viitorului? În toamnă avea să înceapă ultimul an de liceu, trebuia să se gândească bine.

-Nicole Paper polițistă, a spus ea cu voce tare.

Sună cam ciudat. Dar nu se gândise până acum la asta. Capul o durea din ce în ce mai tare. A închis jurnalul și a băut ceaiul. Începuse să se răcească puțin. Apoi își dădu seama că nu i-a pus lămâie. A oftat și a lăsat cana pe birou. A închis ochii și a ațipit masându-și baza nasului.

CAPITOLUL II

Primul lucru la care se gândi Nicole dimineața următoare a fost că nu știe nimic despre tatăl ei. A coborât în fugă scările până la parter. A deschis ușa bucătăriei, dar nu era nimeni acolo. A auzit glasul mamei sale venind din sufragerie. Diana stătea pe sofa, cu telecomanda în mână și cana de cafea pe măsuța din sticlă. Televizorul rămăsese pe un program de filme, iar vocile actorilor se auzeau în surdină.

-Neața, Nicole! A spus Diana. Ai pățit ceva?

-Nu, nu-i nimic, a răspuns fata vânzând-o pe mama ei ridicându-se și venind spre ea.

-Vrei să-ți fac un ceai?

-Unde-i tata? A întrebat ea după un scurt moment de ezitare.

Chipul Dianei deveni inexpresiv. Îi spuse fiicei sale că o să îi pregătească un ceai și să o aștepte acolo. Nicole a aprobat și s-a trântit pe sofa. Nu-i plăcea filmul de la televizor, era de comedie. A schimbat canalul. Apoi și-a dat seama că n-avea chef să vadă nimic. A schimbat pe un canal de muzică și a aruncat telecomanda pe o pernă. Ceaiul cu care venise mama ei mirosea a fructe de pădure.

-Nu mai avem lămâie? A întrebat ea suflând în cană.

-O să ies să cumpăr mai târziu.

A urmat o perioadă de liniște, timp în care cele două sorbeau din cănile lor, pe fundalul unei melodii pop. Nicole o privea cu coada ochiului pe mama ei. Aceasta părea cufundată în gânduri. „Poate n- ar fi trebuit să încep dimineața în felul ăsta…”

-Eu și tatăl tău am divorțat, spuse Diana la un moment dat, dar Nicole nu păru surprinsă. Și ea se gândise la același lucru.

-Când?

-Acum șase ani. Tu aveai doar doisprezece. Am aflat că se întâlnea cu altcineva…

-Unde e acum? a întrerupt-o Nicole.

-Știu că s-a mutat la Doha, în Qatar. Dar asta era atunci, acum cine știe pe unde umblă.

Nicole a dat încet din cap. Și-a terminat ceaiul în liniște apoi s-a dus să-și spele cana.

-Nicole! a strigăt-o mama ei înainte ca ea să urce scările spre dormitor.

-Da, mamă.

-Nu mai vrei să știi nimic?

-Nu, mersi. Atât m-a interesat, a răspuns ea afișând un zâmbet forțat pe buze.

Nu-i plăcea să o vadă pe mama ei cu expresia aceea pe chip. Știa că în spatele măștii de indiferență se ascundea o ură fără margini. Sunetul telefonului care sună pe birou o făcu să tresară speriată. Era o melodie ritmată. Se apropie încet de aparat. Kate. A ieșit din cameră și a rămas pe hol până ce nu a mai auzit nimic. Telefonul se oprise. A intrat în cameră oftând. S-a îmbrăcat cu o fustă de piele și un tricou fără mâneci și, oricât de ciudată i s-a părut combinația, și-a luat i-podul și căștile și a coborât scările.

-Unde te duci? a întrebat-o mama ei vădit surprinsă.

-La supermarket. Ne trebuie lămâi.

Gălăgia orașului și valul de căldură au izbit-o din nou. Așa fusese în fiecare zi, dar tot nu se putea obișnui. Supermarketul cel mai apropiat era la patru străzi distanţă. Nu-i plăcea să cumpere de la magazinul de la colţ. Se simţea stingherită în faţa vânzătoarei când îşi alegea produsele. Acolo avea să fie multă lume şi nimeni n-avea să o bage în seamă. Era perfect. Dar tocmai pentru că se aştepta să fie perfect, nu a fost. Luase câteva lămâi de cum intrase, iar acum stătea în faţa raftului cu biscuiţi şi covrigei şi nu se putea decide ce să îşi aleagă. Ar fi mâncat nişte biscuiţi dulci şi crocanți. A luat până la urmă un pachet la întâmplare, îndreptându-se spre casă. Dar s-a oprit brusc când i s-a părut că vede pe cineva cunoscut. Dar nu ştia pe cine. Sentimentul persista în timp ce ea cerceta chipurile tuturor clienţilor din câmpul ei vizual. Apoi îl văzu. Era un tânăr care aştepta la o casă de marcat, îmbrăcat cu un tricou negru şi blugi de aceeaşi culoare, iar de gât îi atârnau niște căşti. Băiatul părea nerăbdător, stând cu mâinile în buzunare şi rotindu-şi privirea peste standurile apropiate.

„De unde îl cunosc?” Tânărul a ajuns să îşi plătească produsele – ceea ce păreau a fi două batoane de ciocolată şi vreun suc, probabil -, când Nicole a pornit din loc tocmai spre casa unde se afla el. El tocmai pleca de acolo când privirile li s-au întâlnit. A tresărit uşor, dar nu a spus nimic. S-a întors cu spatele şi, punându-şi căştile pe urechi, a ieşit din magazin pe un pas deloc grăbit. Nicole simţea din nou un gol în capul pieptului. Îl mai văzuse pe băiatul acela, ştia sigur. S-a grăbit să plătească lămâile şi pachetul de biscuiţi şi a ieşit în fugă din supermarket, cercetând cu ochii mulţimea de afară. Dar el nu se vedea nicăieri. Dispăruse. La fel cum făcuse şi în parcul cu tei. Da, asta era! Îl recunoscuse din parc. Deci el era tipul cu rucsac în spate, care părea că o cunoaşte. Şi totuşi nu i-a spus nimic. Încercă să-i reconstituie chipul din imaginea fugitivă pe care i-o captase. Avea pielea uşor bronzată, conturul maxilarului bine evidenţiat, iar privirea lui fixă era o bună mască a gândurilor sale. Apoi îşi aminti că nu ştia ce culoare au ochii lui. Oricât s-ar fi străduit, nu îşi putea da seama. Nu înțelegea cum de s-a putut uita la el şi totuși să nu observe. Începea să devină frustrant. Paşii au condus-o involuntar înspre terenurile de la marginea oraşului. Mirându-se când a ajuns acolo – poate luase chiar şi autobuzul -, s-a aşezat turceşte în faţa terenurilor de tenis şi a rămas cu ochii fixaţi asupra mingilor ce se odihneau în zgură. Nu mai percepea aşa bine sunetul celor care loveau pământul în schimburile de pase, căci avea căştile în urechi, iar melodia o distra. Nu ştia cine cânta, dar îi plăcea. Şi chiar dacă era convinsă că nu suferea genul de melodii cântate în baruri şi cluburi, aceea îi plăcea într-un mod destul de straniu. Pentru un moment o fulgeră gândul la tatăl ei, apoi la zecile de apeluri pierdute şi la lămâile de lângă ea, dar le-a alungat pe toate închizând ochii, mărind volumul muzicii şi inspirând mirosul de apă, verdeaţă şi praf de zgură. Trecuse de ora douăsprezece când s-a gândit să se întoarcă acasă. Nu mâncase nimic de dimineaţă, iar stomacul ei părea să fi observat acest lucru. Mama ei se apucase de curăţenie. Din dormitorul acesteia se auzea bâzâitul aspiratorului, iar în sufragerie mobila lucea de parcă era nouă. Nicole a lăsat lămâile pe blatul bufetului din bucătărie şi a urcat în camera ei. Se gândea că din moment ce mama ei a deschis acest capitol, ar fi trebuit să-şi mai ordoneze şi ea lucrurile.

Avea o mulţime de hârtii prin sertare, unele goale, altele pe care rezolvase nişte exerciţii de algebră, iar altele cu desene neterminate. Sub ele găsi o brăţară din cuburi, cu litere pictate pe ele, formând numele ei. Şi-o puse la mână. Apoi mai găsi un alt teanc de foi, dar păreau rupte dintr-o agendă. Recunoscu modelul de pe marginile foilor şi îşi dădu seama că erau rupte din jurnal. Se trânti în pat şi se apucă să citească. „Ce-o fi făcând toată ziulica cu ochii în telefon?! Dacă ar fi fost ca Danny aş fi zis că se joaca vreun joc dintr-ăla stupid. Dar nu e.” Pagina următoare conţinea doar două cuvinte, dar erau mâzgălite cu pixul şi nu se înţelegea nimic. Cealaltă avea doar data scrisă într-un colţ şi o singură literă, „L”. Celelalte păreau să vorbească despre timpul petrecut la şcoala, sau în oraş cu colegii de clasă. Ultima foaie era împachetată în patru. A desfăcut-o încet şi a rămas uimită văzând că acolo se aşternea o poezie.

„O lume de lumini

Şi felinare-n noapte

Stă ascunsă-n nori,

În ceaţă şi în şoapte.

Şi luna stă să cadă

Şi stelele adorm,

Şi toată noaptea caldă

E-o floare dintr-un pom.”

A recitit-o de câteva ori, încercând să găsească vreun mesaj, dar nu îşi putea lua gândul de la toatele literele „L” scrise cu majuscule. Simţi cum o cuprinde un val de mânie şi mototoli toate foile. Apoi stătu puţin pe gânduri şi căută foaia cu versuri, pe care a îndreptat-o şi a împăturit-o în patru, aşa cum o găsise. Apoi a lăsat-o pe birou, în timp ce pe toate celelalte le-a aruncat la coş. Aruncă o privire spre telefon. Mâinile îi tremurau, dar a luat totuşi aparatul şi l-a deschis. A şters toate apelurile pierdute şi toate mesajele necitite, apoi a răsuflat uşurată, fără să-şi dea seama că îşi ţinuse respiraţia. A intrat în agenda telefonică şi a derulat până la litera „L”. O avea doar pe Lesh. Deasupra ei era Kate.

„Ne vedem în jumătate de oră în parcul cu tei. Ia-o şi pe Lesh.” Trimise mesajul către Kate, apoi ieşi.

Partea inferioară a machetei

CRISTINA ANGHEL este elevă în clasa a XII-a la Colegiul Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște…