AMINTIRI DIN PRAF DE ZGURĂ

CAPITOLUL V

Derulă lista contactelor până ajunse la litera „t”. se uită câteva minute bune la ecranul telefonului până îşi făcu curaj să apese tasta de formare a numărului. Începu să-şi roadă unghiile şi simţi că inima îi bate cu putere. Pentru un moment, spera să nu răspundă nimeni, aproape se ruga să se întâmple asta. Dar apoi auzi un glas de femeie la capătul firului şi mintea i se blocă.

– Alo? spuse femeia.

– Bună ziua! salută Nicole încurcată. Domnul Andrew Paper este acolo?

Femeia spuse nişte cuvinte pe care nu le-a înţeles, iar la auzul limbii aceleia, avu impulsul de a închide apelul, crezând că a greşit numărul. Preţ de un minut nu se mai auzi nimic la capătul celălalt al firului. Prin cap îi treceau tot felul de gânduri şi se întreba dacă mai avea rost să aştepte. Apoi auzi o voce de bărbat, care o făcu să tresară.

– Alo?

– Andrew Paper? întrebă ea bulversată.

– Da, eu sunt. Cu cine am plăcerea?

Nicole stătu un moment pe gânduri.

– Tată, sunt eu, Nicole.

Vocea îi tremurase, nici ea nu ştia de ce. Fusese foarte hotărâtă când luase decizia de a-l suna, iar acum parcă îi curgea frica prin vene. Se certa în minte pentru atitudinea ei şi aştepta. De partea cealaltă nu se auzi nimic pentru o clipă. Nici măcar o răsuflare. Apoi se întrebă pentru a nu-ştiu-câta oară dacă a făcut bine că l-a sunat.

– Nicole, se auzi vocea lui, de data aceasta extrem de caldă, nu hotărâtă ca mai devreme. Chiar tu eşti?

– Mhm. Eu sunt.

Se auzi o răsuflare uşurată.

– Cât mă bucur să te aud! spuse el. am crezut că nu mai vrei să ştii de mine.

– De cât timp n-am mai vorbit?

– Să tot fie vreo patru ani… Dar ia spune, s-a întâmplat ceva? Sunteţi bine, tu şi Diana?

Lui Nicole i se păru ca tatălui ei i-a venit greu să pronunţe numele mamei sale. Ignoră gândul pe moment.

– Mama e bine, e la serviciu. Eu sunt în vacanţă, am terminat a unşpea’.

– Când ai crescut atât de repede?…

„Între timp” vru ea să răspundă, dar se abţinu şi se făcu că nu a auzit remarca.

– Mi-am pierdut memoria, spuse ea abrupt şi se învinovăţi pentru şocul tatălui ei pe care îl simţise prin telefon.

– Dumnezeule! îl auzi pe Andrew exclamând, părând că a depărtat telefonul de la ureche. Eşti bine? Îţi mai aminteşti de mine?

„Egoist” a fost primul cuvânt care i-a trecut prin minte. Îi spuse că e bine şi îi povesti cum se întâmplase accidentul, ce îi spusese doctorul şi că îşi aminteşte câte ceva, dar prea puţin.

– Îmi amintesc că mi-ai spus că mă iubeşti, îi spuse ea.

– Te iubesc, eşti fiica mea.

– Cum poţi fi atât de sigur de ce-mi spui, dacă nu ţi-a mai păsat de mine de patru ani?!

– Nicole…

Păru rănit de cuvintele ei. Ea nu se gândea la asta. Voia doar să ştie de ce era distanţa aceea între ei.

– Ţi-am spus, credeam că nu vrei să mai vorbeşti cu mine, se scuză el.

– Ce-ai făcut de eşti convins că nu vreau să mai vorbesc cu tine?

– Te-am părăsit. Pe tine şi pe mama ta.

Simţi că i se usucă gâtul.

– Asta nu e o scuză. Distanţa nu separă oameni. Doar fizic.

Vocea îi suna rece. Simţea o urmă de furie şi ştia că tatăl ei era afectat de asta.

– Uite, îmi pare rău, cedă el. ştiu că am greşit şi mai ştiu că am vrut să aveţi o viaţă cât mai bună cu putinţă. Asta nu se putea întâmpla dacă rămâneam lângă voi. O vedeam zilnic pe chipul mamei tale. Tu erai cam mică să înţelegi.

– Aveam doişpe’ ani… murmură Nicole.

– Am făcut ceea ce am crezut că e bine. Îmi pare rău. Asta ai vrut să auzi, nu?

Nicole nu zise nimic. Îi veni să plângă, deşi nu ştia de ce. Oftă.

– Tată…

– Nicole.

Prin minte îi trecu imaginea lui, stând pe canapeaua din sufragerie şi privind-o cu dragoste. Încercă să şi-l imagineze acum, trist, şi, spre surprinderea ei, reuşi.

– Îmi amintesc de tine.

Andrew nu zise nimic.

– Unde eşti?

– În Qatar, veni răspunsul lui.

– Aha… Cine era femeia care mi-a răspuns?

– O cheamă Alma, zise el puţin jenat. Noua mea soţie.

– Aha…

Urmă o linişte ciudată. Niciunul nu voia să o întrerupă. Nu ştia ce gândea tatăl ei, dar mintea îi era complet goală.

– O să-ţi spun când îmi revin amintirile, spuse ea.

– Sper că asta se va întâmpla curând.

– Pa.

Închise telefonul şi îl aruncă în pat. Se trânti lângă el şi se întrebă oare ce îi trecea tatălui ei prin minte după conversaţia asta. Ea una nu simţea nimic. Era totuşi surprinsă pentru că îşi amintea destul de bine de el. Cel puţin în ceea ce privea aspectul fizic.

Se ridică şi se duse în bucătărie. Luă un pumn de alune de pe o farfuriuţă şi dădu drumul televizorului din sufragerie. Nici nu se aşeză bine, căci auzi soneria. Rămase blocată pentru un moment, dar s-a dus să deschidă. Spre surprinderea ei, nu o aştepta nimeni de cealaltă parte a uşii. Se gândi pentru o clipă că a fost o farsă, dar a observat apoi un colet aşezat pe covoraşul de la intrare. „Ei, asta da surpriză!” Luă pachetul şi intră înapoi în casă. Începu să desfacă cartonul şi rămase uimită când descoperi o caserolă plină cu biscuiţi în formă de steluţă, cu mici bucăţele de ciocolată prin ei. „Interesant”. Luă unul şi îi savură gustul fraged.

În secunda următoare se gândi că poate n-a făcut bine că a început să mănânce. Nu ştia de la cine erau, nu ştia dacă erau pentru mama ei sau pentru ea, aşa că puse mâna pe telefon – pe care îl adusese cu ea din dormitor – şi o sună pe Diana.

– Mamă, aşteptai vreun pachet?

– Ce să aştept? se auzi vocea Dianei printre alte zgomote de fundal.

– Tocmai ce a sosit prin poştă o caserolă de biscuiţi de ciocolată. Şi trebuie să îţi spun că sunt foarte buni! Am gustat şi eu unul.

– Ei, asta e surprinzător, zise mama ei după un moment de pauză. Nu ştiu pe nimeni care ar putea să îmi trimită aşa ceva. Nu e vreun bileţel pe-acolo?

Nicole puse capacul caserolei şi o suci pe toate părţile. Apoi se uită şi pe ambalajul de carton şi nu găsi nimic.

– Nu-i absolut nimic.

– Curios, spuse Diana gânditoare, dar apoi voioşia i se simţi în glas când spuse: Să îmi păstrezi şi mie!

Nicole râse şi luă alt biscuite.

– Ai face bine să vii mai devreme acasă, că nu ştiu dacă mai găseşti!

– O să încerc, râse mama ei.

Nicole se amuza teribil de situaţie, dar asta nu o împiedica să se întrebe cine era misteriosul expeditor. “Cineva care ne cunoaşte, în orice caz…”

Începu să simtă că ceva e în neregulă. Puse capacul caserolei şi o lăsă pe măsuţă. O privi intens, aşteptând parcă ca aceasta să înceapă a-i povesti drumul ei până la uşa casei sale. Pentru o clipă îi trecu prin minte că era de la tatăl ei, dar nu era adevărat, pentru ca el era în partea cealaltă a lumii! Şi tocmai ce au trecut două minute de când a vorbit cu el – după patru ani! – deci nu, nu era posibil.

Tatăl ei… până la urmă, convorbirea avea un efect în conştiinţa ei, chiar dacă nu îşi dădea seama prea bine.

– Tata, spuse ea cu voce tare ca să vadă cum sună.

Deşi îl mai rostise de câteva ori, cuvântul ieşea sec din gura ei. De parcă nu mai fusese obişnuită să îl rostească de-o viaţă. Să fi fost efectul amneziei? Încă simţea încordarea din glasul pe care îl auzise dincolo de telefon. “Am vrut să aveţi o viaţă cât mai bună cu putinţă” îi spusese el. Să fi fost oare viaţa mai bună fără el? Nu putea şti. Şi nu mai ştia de ce îi treceau astfel de gânduri prin minte acum. Închise ochii şi mătură din faţa ochilor ei orice urmă a chipului celui căruia îi spunea “tată”, apoi îi deschise şi privirea îi căzu peste cutia de biscuiţi. Afurisita de cutie cu biscuiţi! Se ridică fulger de pe canapea şi o aruncă pe un raft mai gol din frigider, ca să nu o mai vadă. Se întoarse apoi şi se trânti la loc. “Oh, dar erau atât de delicioşi!”

– Termină! zise ea cu voce tare ca să se convingă.

Când Diana a ajuns acasă, Nicole fu surprinsă să afle că misterioşii biscuiţi cu ciocolată fuseseră trimişi de un cunoscut al mamei sale, care a sunat-o pe aceasta la câteva minute după conversaţia avută cu ea.

– Cu ce scop? nu înţelegea ea. Îi trimiţi cuiva cadouri ca să îţi ceri scuze, sau pentru că ai uitat de aniversarea respectivului, ori atunci când chiar este aniversarea!

Diana îşi dădu ochii peste cap.

– Nu mai face atâtea presupuneri, îi spuse mama ei. Ne înţelegem bine şi ăsta e un cadou. Ar trebui apreciat ca atare, nu crezi?

– Ba chiar îl apreciez! susţinu ea. Sunt incredibil de buni! Oricine ar vrea un cadou ca ăsta. Doar că trebuie să fie un scop ascuns pe undeva…

Râsul Dianei o făcu să renunţe la eventualele argumente pe care era sigură că le-ar fi găsit.

– E un prieten foarte bun de-al meu, înţelegi? zâmbi aceasta. Aşa ca nu-i nevoie să îţi baţi capul atâta, ci doar să mănânci şi să te bucuri de ei.

Nicole citi în privirea mamei sale o urmă de ceva care îi spuse că mai e altceva la mijloc cu acest prieten, dar mormăi un “bine” în timp ca-şi îndesa o altă steluţă fragedă în gură.

– Ar trebui să faci şi tu, îi sugeră ea după câteva minute. Poate îi trimiţi şi tu un cadou, în loc de “mulţumesc”.

– I-am mulţumit deja, când a sunat să-mi spună. Dar nu e important lucrul ăsta, aşa că spune-mi ce ai mai făcut azi.

Nicole o privi din nou cu suspiciune, dar renunţă la orice replică ce îi venea în minte şi spuse în schimb:

– Am vorbit cu tata.

Diana rămase ca şi mută.

“Mda, poate am luat-o cam tare…”

– Ai… serios?

Nu ştia ce înseamnă cu adevărat privirea mamei sale. Urma de şoc era evidentă, dar în spatele ei se ascundea o vagă tentă de dezgust. Şi poate altceva.

– Da, răspunse ea sec. am vrut să ştiu ce fel de om e.

Îi urmări sprâncenele Dianei cum se apropie, formând o cută subţire.

– Ai descoperit? Întrebă aceasta, iar în ochii ei se citea îndoiala.

– Oarecum. N-am vorbit prea mult. Cert e că acum îmi amintesc mai bine de el. De-asta am vrut să-l sun.

Deşi nu spusese prea multe, simţea că ar trebui să schimbe subiectul discuţiei. Era inconfortabil. Era o tensiune în privirile Dianei.

– În orice caz, reluă ea, azi a fost o zi reuşită. Am văzut două episoade interesante din serialul pe care l-am început aseară. Vrei să-ţi povestesc?

– Nu, mulţumesc, zise mama ei dându-şi ochii peste cap şi urcând scările spre dormitor.

Ştia că mamei sale nu-i plăceau serialele poliţiste, dar zâmbi când văzu că dispăruse atmosfera aceea insuportabilă. Chiar dacă se întâmplase cu şase ani în urmă, despărţirea părinţilor fusese una destul de neplăcută.

“Cuvinte înşirate pe foi de cărbune,

Vorbe uitate la marginea conştiinţei,

Sunt singurele litere ce-mi pot spune un nume,

Gând, întoarce-te să pui capăt suferinţei.”

Nicole aruncă pixul. Acesta ricoşă din birou în piciorul lămpii şi căzu pe parchet. Se întinse pe spătarul scaunului şi închise ochii. Respiră adânc. Îi deschise. A văzut din nou hârtia pe care scrisese versurile. Era vag, prea vag. Nu existau cuvinte de ajuns pentru a putea descrie sentimentul ce o cuprinsese. Era o frustrare crudă. Se certa în sinea ei că nu îşi putea aminti viaţa de dinainte. Vorbise cu tatăl ei. Tatăl ei! Şi nu ştia cine era. Doar o voce în spatele telefonului, doar un chip îngheţat în fotografii. Şi imaginea lui din spate, din maşină, din acea seară, din apropierea Crăciunului. Ştia doar că există, dar nimic mai mult. Măcar pe mama ei o vedea lângă ea, îi simţea afectivitatea.

O frustrare crudă, care îi urcase până în gât.

Luă hârtia în mână şi reciti. Îşi simţea lacrimile în colţul ochilor. “Opreşte-te, opreşte-te!” Ştia că dacă privea fix un obiect, lacrimile aveau să i se usuce. Încercă. I se păru că funcţionează. Lăsă foaia pe birou şi se ridică.

Afara era înnorat. Îşi luă căştile din pat, unde le aruncase mai devreme. Găsi i-pod-ul sub nişte foi mototolite şi ieşi din cameră. Uşa rămase întredeschisă în urma ei, iar perdeaua începu să se umfle din cauza curentului creat.

Răceala o izbi în faţă. Inspiră adânc aerul şi porni playlistul. Acordurile melodiei îi pătrunseră până în măduva oaselor. Simţi un moment de eliberare. Dar dură prea puţin. Vântul începu să sufle şi îi împrăştie lacrimile pe obraji. Nici nu îşi dăduse seama că plângea. Le şterse cu dosul palmei. Mergea fără ţintă pe străzile aglomerate, privind totul ca prin apă, fără să observe ceva care i-ar putea atrage atenţia. Erau doar oameni şi maşini şi blocuri şi case şi magazine şi zgomot. O atmosferă rece, tăioasă. Era înconjurată de atâtea siluete în mişcare, dar se simţea atât de singură… niciodată nu se mai simţise aşa. Şi nu era vorba doar de ultimele săptămâni. Cumva, ştia că în viaţa ei nu mai trecuse prin acea stare de spirit.

Apoi îşi aduse aminte de mama ei, care îi purta de grijă de parcă ar fi avut cu zece ani mai puţin. Şi de Kate şi Lesh, care încercaseră să dea de ea cu atâta determinare. Dacă ar suna-o pe vreuna dintre ele, acum sigur ar fi avut tovarăş de drum. Dar nu voia asta. Se simţea singură în alt fel. Voia să se destăinuiască cuiva din adâncul sufletului, cuiva care ar fi putut să o înţeleagă.

“Hai, lasă, ce te plângi atât?!” se certa în sinea ei. “Ai răbdare şi o să-ţi aminteşti.” Măcar de ar fi crezut ce spunea… se gândi să uite. “Ce ironic!” Nu îşi putu reţine un zâmbet în colţul gurii. Se întrebă cum de îşi putea schimba starea de spirit atât de rapid. Ideile îi veneau în minte de parcă cineva le dăduse drumul dintr-o cuşcă. Ar fi putut să scrie o carte cu toate acestea. Se gândi că poate o s-o facă mai târziu. Sau nu.

Mirosul de zgură o inundă de cum ajunse la baza sportivă de lângă lac. Era un miros aspru, dar plăcut în acelaşi timp, atât de familiar, încât Nicole se gândi că-l ştia dintotdeauna. Cadenţa paşilor ei pe alee deveni încetul cu încetul aceeaşi cu frecvenţa cu care mingile de tenis loveau terenul. Aerul şuiera printre corzile rachetelor şi printre frunzele sălciilor dimprejurul lacului. Auzea fiecare răsuflare a jucătorilor încă de dinainte să ajungă în dreptul lor. Un colţ din imensul parc simţea că îi aparţine ei. A lăsat căştile să îi cadă din urechi, odihnindu-se peste claviculele ei. A auzit vocea unui antrenor instruindu-şi elevul. Ajunsă la locul ei obişnuit, se gândi că poate o să răcească dacă se mai aşază pe iarbă. Dar o făcu oricum. Apoi a ridicat pentru prima oară privirea spre terenuri. Mingi zburând prin faţa ochilor ei. Praf de zgură ridicându-se de sub tălpile jucătorilor. Sunetul rachetelor lovind mingea din nou şu din nou…

Sute de oameni o înconjurau. Priveau cu toţii spre terenul central, auzind orice răsuflare a tenismenilor. Ea privea dintr-o parte a terenului, din spatele arbitrului de scaun. Jucătorul din dreapta ei era un tânăr blond, cu echipament alb şi adidaşi portocalii. În stânga ei era Law. Se mişca cu o precizie uimitoare. Sprinturile nu-l destabilizau şi alerga după orice minge. Una îi scăpase. Apoi servi şi dădu un as. Mulţimea a început să aplaude, iar in mintea ei răsunau încurajările spectatorilor. Apoi el se întoarse cu privirea spre ea şi îi zâmbi. Ea îşi simţea ochii numai zâmbet.

Dar din ochii ei curgeau doar lacrimi.

Privirea i se înceţoşase, dar nici măcar nu observase. Îl vedea în continuare întors spre ea, chiar dacă acum în faţa ei era alt peisaj. Simţi o durere surdă, o lipsă interioară copleşitoare, iar apoi şi-a dat seama că plângea. Se ridică de pe iarbă şi se agăţă cu mâinile de gardul de plasă ce separa terenurile.

“- E mai confortabil aici. Vederea e mai bună.” spusese ea cândva. “- E şi mai bună de pe teren.”

Închise ochii, sperând să uite totul. Era dureros să îşi amintească ceva ce nu ştia că a trăit, ceva ce iubise odinioară atât de mult.

Se desprinse de gard şi plecă. Alergă până la ieşirea din parc, fără oprire, iar apoi simţi că inima avea să-i sară din piept din cauza respiraţiei întretăiate. Începu să picure. Nici nu privi spre staţia de autobuz. O luă în jos pe stradă, absentă la mişcarea permanentă a oraşului, sperând să găsească acasă o altă linişte.

Dar ploaia o prinse din urmă când ea nu ajunsese nici măcar la jumătatea drumului. Umbrela o aştepta acasă, autobuzul trecuse mai devreme pe lângă ea, iar taxiurile nu-i plăceau absolut deloc. Pentru un moment se gândi să alerge până acasă. Dar n-o făcu şi se supără când a văzut că semaforul s-a făcut roşu.

Ploua din ce în ce mai tare, cu picături reci şi repezi, izbindu-i pielea, pipăindu-i tricoul de corp. Prin faţa ei treceau atâtea maşini, ceea ce o făcea să se oftice şi mai mult că nu alesese să meargă în staţie. Semaforul se făcu verde.

– În sfârşit! şopti ea, simţind picături de ploaie pe buze.

Trecu în fugă pe trecere, fără să observe Audi-ul negru care tocmai oprise. O privise în timp ce ea o luase la goană printre siluete, apoi demară şi lăsă urma paşilor ei sub stropi de apă.

CAPITOLUL VI

Era 27 august.

Vizitele la doctor se împuţinaseră, căci doar timpul era cel care îi putea dărui înapoi amintirile. Nicole nu aştepta altceva, ci doar să treacă timpul. Şi în plus, doctorul acela cu chip de viezure nu îi mai spusese nimic nou, ci doar îi repeta aceleaşi sfaturi.

Soarele era stăpân pe boltă. Nicio fâşie de nor nu se zărea la orizont, iar căldura invada orice colţişor al oraşului. Nicole nu se putea gândi la un motiv serios pentru care ieşise din casă. Cert era că se afla pe stradă, cu căştile în urechi, cu o sete teribilă de un suc cu gheaţă. Aşa că nu mai stătu pe gânduri şi se aşeză la o terasă de pe centrul vechi, aşteptând nerăbdătoare limonada pe care o comandase.

După un sfert de oră, era din nou pe stradă, iar paşii o purtau până la aleile de sub teii din parcul central. Scrută cu privirea imaginea de verdeaţă din mijlocul vuietului motoarelor maşinilor şi descoperi banca. Nu-i venea să creadă: o mămică se odihnea lângă căruciorul în care dormea copilul. Şi ea care spera că va găsi mereu banca aceea liberă… „Cât de egoistă sunt!” îşi spuse. Continuă să se plimbe la umbra teilor uriaşi, căutând răcoarea palelor de vânt care întârziau să apară.

Mămica se ridică de pe bancă, sărutându-şi copilul pe frunte. Aşeză copertina căruciorului mai bine, ca soarele să nu îl deranjeze pe micuţ şi plecă încet spre locul de joacă. Nicole nu rată ocazia şi se duse pe banca de pe care era obişnuită să privească întreaga mişcare a parcului. În sfârşit, pala de vânt bine meritată! Păcat că nu era răcoroasă. Închise ochii şi aşteptă. Pentru ce, nu prea îşi dădea seama. Pentru ca zgomotul maşinilor să se evapore-n căldură, pentru o adiere de vânt mai rece, pentru o altă melodie zumzăind în căşti, pentru o scânteie de inspiraţie pe care să o aşterne pe hârtie-n versuri, pentru o frântură din filmul amintirilor rupt în mii şi mii de bucăţele, pentru-o ploaie sau o voce care să-i şoptească…

– Nico…

Parcă şi auzea vocea infiltrându-se ca un venin în mintea ei, ca un drog care-i insufla viaţă şi putere, o alintare care îşi infipse adânc rădăcinile în suflet, o căldură subtilă, care o separa de lumea de afară…

Apoi deschise ochii.

– Law.

Era acolo, sub freamătul a mii de frunze, învăluit într-o tăcere stranie, cu o privire care spunea mai mult decât orice cuvânt. Erau ochii de culoarea alunei, o perdea asupra gândurilor străine, o ceaţă care îi acoperise mintea zile în şir. Era acolo, la fel ca în primăvara ce trecuse, în curtea liceului, cu privirea rănită, cu glasul scăzut. „Ce se întâmplă?” o întrebase. „Nimic. Nu se mai întâmplă nimic. Pentru că s-au întâmplat prea multe şi simt că nu mai înţeleg. Tu pleci mereu şi eu rămân aici, lângă oamenii ăştia faţă de care nu pot fi eu însămi. Aş vrea… să iau o pauză… să luăm o pauză amândoi.” O pauză de la realitatea care distrusese visul puţin câte puţin. Asta nu spusese. „Şi de-ar fi să ne-ntâlnim pe stradă, să mă laşi, să nu mă chemi, căci o să vin eu la tine când o să simt că mi-am găsit liniştea.” „Şi dacă nu mai vii…?” abia şoptise el. „O să vin.”

Dar n-o făcuse. Şi o duruse să îi vadă privirea goală şi nici nu o mai recunoştea de un alt an în urmă când, în acelaşi loc din curtea liceului, ea stătea pe bancă cu căştile în urechi, iar el se aşezase lângă ea şi îi zâmbise pentru prima oară. Îl vedea acum în mijlocul vieţii ei, privind-o pe ascuns, ţinând-o în braţe, mergând cu ea prin frunze uscate de toamnă şi prin perdeaua de nea de astă-iarnă. Îl vedea pe fereastra clasei de la liceu, alergând spre uşa de la intrare c să nu întârzie la oră. Îi vedea mâinile luându-i foile cu poezii din faţă şi îl auzea citindu-le cu admiraţie şi uimire. Îi putea simţi mâna pe talia ei din poza de la majorat, care zăcea şi-acum printre hârtii mototolite pe biroul ei, îi auzea râsul şi paşii în spatele ei pe coridor, îl vedea strălucind prin praf de zgură pe-un teren de tenis, esenţa lui, mirosul lui şi timpul pe care i-l fura întotdeauna.

Şi a ştiut atunci că nu-şi pierduse amintirile.

Era acolo, bibelou între siluete cenuşii, înfipt în dalele fierbinţi ale aleilor din parc, privind-o de parcă o vedea pentru prima oară. „O să vin” spusese ea. „O să vin.”

Se ridică de pe bancă, îşi lăsă căştile să-i cadă pe umeri şi porni printre trunchiurile de tei bătrâni. Simţea că sub tălpi curge lavă, dar poate asta curgea doar prin mintea şi trupul ei, căci îi topea gândurile şi nu ştia dacă trăieşte un vis sau nu. Se opri în faţa lui şi îşi simţi obrajii inundaţi de şiruri sărate de lacrimi.

– Îmi pare rău! a fost tot ce a mai putut să spună înainte să cedeze strânsorii braţelor lui, înainte să-şi dea seama că a recuperat ceea ce crezuse că rămăsese pierdut pentru totdeauna.

– Mie îmi pare rău, Nico, îi şopti el în ureche, ca prin vis, şi o auzi cum suspină la pieptul lui, de parcă s-ar fi eliberat de o povară ce îi apăsase sufletul mult prea mult, iar acum îşi putea deschide din nou aripile să zboare. Sunt aici.

Paşii lor striveau frunzele teilor care începuseră să cadă, călcând la unison pe dalele fierbinţi. Căştile ei rămăseseră uitate atârnând peste claviculele ei, iar melodia încă se auzea încet din ele, deşi foşnetul frunzelor şi vocile din parc o acopereau cu totul. Mergeau cu mâinile împreunate, privind înainte sau în gol sau în ochii celuilalt.

– Săptămânile astea din urmă, îi şoptea Nicole, au fost un chin. Nu mai ştiam cine sunt, ce vreau, în ce lume trăiesc. Dar reuşeam să mă liniştesc. Ştii unde?

– Unde? abia dacă îl auzi pe Law întrebând. I se părea că lui îi era teamă că orice cuvânt putea să o îndepărteze.

– La terenurile de tenis, a spus ea, iar el se opri şi o privi uimit. Da, e-adevărat, continuă ea. Pare-se că subconştientul meu te-a ştiu mereu.

Porumbei zburau în tot parcul, uneori strângându-se laolaltă, ciugulind firimituri şi seminţe aruncate de trecători. Un copil alergă printre ei, făcându-se să se împrăştie printre trunchiuri de copaci şi crengi şi oameni. Aripile lor fluturând răsunau în urechile lor, amintindu-i lui Nicole de toate plimbările din amurgurile de-astă vară, de toate aşteptările ei pe bancă şi de sosirile lui puţin întârziate. El se scuza mereu, dar nu înţelegea cum de o găsea mereu acolo, oricât de devreme ar fi fost. Îi spusese o dată că era o fiică a pădurii şi a păsărilor. Ea îi compusese atunci câteva versuri despre aripile porumbeilor care îi înconjurau.

– „Bătăi în vânt de aripi,/ Ascunse-ntre coroane,/ În zbor se-nalţă toate,/ Porumbei şi fluturi/ De iubire…” recită ea cu voce tare.

– „Pentru tine”, continuă Law.

– Ţi-ai amintit! exclamă ea fericită.

– A fost ca şi ieri, spuse el.

– A fost acum un an.

Încă nu-i venea să creadă, încă se simţea captivă într-un vis. Spera totuşi că nu se va trezi niciodată, căci amintirile îi spuneau în sfârşit cine este. Întreaga ceaţă care îi acoperise mintea se risipise odată cu glasul lui Law, ce părea mai adevărat şi mai aproape ca niciodată. Şi nu mai putea crede că el a înţeles aşa uşor, că s-a întors la ea şi nu a lăsat-o singură între propriile gânduri spre trecut. El o aşteptase de atunci, iar ea se simţea vinovată, atât de vinovată!

– Nico, o smulse Law din gânduri. Eşti obosită?

– Nu. Nu mai sunt. Mi-ai dat energie.

El zâmbi jucăuş.

– Haide la terenuri.

– Haide.

O nouă viaţă se desfăşura în faţa ochilor ei, cea pe care o aşteptase cu atâta nerăbdare şi speranţă. Un singur glas, două silabe, o singură amintire trezită din somn schimbase minutul de mai devreme în minutul de acum. Cu fiecare pas devenea mai sigură pe ea, mai curajoasă şi se descoperea pe sine. Avea ambiţii mari, cu optimismul curgându-i prin vene, care se maturizase mai repede de când tatăl ei plecase în Qatar. Da, ştia acum întreaga poveste. Îi auzise între-o seară pe părinţii ei discutând aprins, într-o seară de toamnă, în care picura încet, iar frunzele magnoliei din curte se legănau în bătaia vântului. Se auzeau zgomote din camera alăturată, iar ea îşi pusese perna peste cap şi o apăsa pe urechi, ca să nu mai audă, să nu mai audă nimic. Apoi, tatăl ei venea în fiecare seară mai târziu acasă, până ce divorţul s-a încheiat, iar el urma să plece într-un loc unde ea nu îşi putuse imagina vreodată că el va putea ajunge. Două săptămâni mai târziu, aflase că tatăl ei îşi găsise pe altcineva, iar de atunci îşi propusese să devină mai puternică, ca să o ajute pe mama sa oricând. Nu mi simţea ură pentru el. nu mai simţea nimic, deşi trecuseră doar şase ani. Se gândi că va trebui să-l sune, să îi spună că îşi aminteşte. Dar gândul acesta nu părea aşa ciudat ca anul trecut sau cu o lună în urmă. Încă o dovadă că întreaga experienţă o schimbase. Avea să-i spună că îşi aduce aminte de poveştile pe care i le spunea când ea încă nu intrase la şcoală, de vacanţa de la mare când a vrut să se dea în carusel, de fiecare Crăciun când aranjau amândoi luminiţele pe la ferestre şi când mama ei făcea prăjituri. Da, ce prăjituri delicioase făcea mama! „Tată, îţi mai aminteşti?” avea să-l întrebe. Dar poate lui nu îi mai păsa de viaţa lor. Şi nici de prăjituri. Se gândi să o pună pe mama ei să-i mai facă minunile acelea dulci din copilărie. Şi ce fericită o să fie aceasta când o să afle că i-au revenit amintirile! Mama ei… pe care o iubise tot timpul mai mult ca pe oricine altcineva, care îi fusese alături mereu. Îi vedea acum chipul luminos, cu zâmbetul pe buze, iar viaţa ei deveni întreagă. Fusese ruptă în bucăţele, iar acum puzzle-ul era complet.

Toată viaţa îi trecea prin minte, stând aşa cu zâmbetul îngheţat pe buze, mergând la pas cu Law, cu degetele încleştate de mâna lui. Se gândi că numai oamenii care mor îşi văd viaţa înaintea ochilor. Apoi se gândi că şi cei care revin la viaţă. Şi se simţi nouă pe dinăuntru. Toată fiinţa ei era acum plină de mulţumire şi iubire şi muzică şi căldura unei mâini care o ancora în realitate şi mirosul de flori de primăvară al amintirilor şi culori şi mingi de tenis rostogolindu-se pe un teren de zgură.

Erau în parcul Hynn, iar dinspre lac vântul aducea un iz de alge. Nicole îl trase de mână pe Law şi se aşeză pe iarbă, cum o făcuse de altfel de atâtea ori.

– Mi-ai spus că am să răcesc dacă mai stau aici, zise ea.

– O s-o faci.

– N-am răcit niciodată până acum, zâmbi ea, iar Law îi răspunse la fel.

Stăteau turceşte în faţa terenurilor, privind traseul mingiilor peste fileu, ascultând cum acestea loveau pământul şi rachetele, ascultând vântul care legăna uşor sălciile, ascultând liniştea. Ea îşi odihnea tâmplele pe umărul lui, cu ochii la zgură, dar cu mintea în zilele de altădată, când îl văzuse prima oară pe Law jucând. Era la un antrenament în aer liber, chiar acolo în parc, cu un prieten de-al lui. Pe atunci, ea nu-l cunoştea. Dar îi rămăseseră întipărite în minte mişcările lui, forţa cu care racheta cu mâner alb lovea mingea şi praful de zgură care sărea de sub tălpile lui. Era de fapt ziua când îl văzuse prima oară în viaţa ei. Zâmbi din nou.

– Duminică am meci, sună glasul lui Law ca dintr-un vis.

– Vorbeşti acum sau e o amintire? întrebă Nicole, neştiind de care parte a realităţii se află.

Law râse.

– Prezentul către Nicole Paper! făcu el.

– De când nu mi-ai mai zis pe numele întreg? se trezi ea să întrebe.

– De mult, veni răspunsul lui, iar în glas i se simţea o oarecare tristeţe. Sau altceva, dar ea nu îşi dădea seama.

– Unde joci duminică? a întrebat ca să schimbe subiectul.

– În Miami.

Nicole ridică brusc capul şi îl privi uimită.

– În Miami?! Azi e marţi. Înseamnă că trebuie să iei avionul vineri, nu? Sau sâmbătă dimineaţa?

– Vineri, ca să mă mai antrenez şi acolo.

Nicole deveni serioasă. Se ridică cu totul de pe umărul lui Law.

– Ce s-a întâmplat, Nico? întrebă el văzând-o aşa.

„Nimic nu se mai întâmplă” se auzi pe sine. „Termină! Şterge! A trecut.”

– O să pleci când abia te-am regăsit.

– Poţi să vii cu mine, zise el, iar ochii ei se luminară.

Apoi se uită la el şi îi cercetă chipul, în căutare de ceva ascuns. El ridică sprâncenele în semn de întrebare.

– Nu-mi dau seama dacă vorbeşti serios sau nu, zise ea.

– Dar bineînţeles că vorbesc serios, râse el. Eu mereu vorbesc serios!

– Ba nu! râse şi ea şi se aşeză din nou cu tâmpla pe umărul lui. Nu pot să strâng bani de bilet de avion în două zile, zise ea după un timp.

– Nici nu trebuie, şopti el în ureche.

– Cum adică nu trebuie? Mă zăpăceşti…

– Ţi-l plătesc eu.

– Iar nu vorbeşti serios, zise ea. Trebuie să înveţi să vorbeşti serios.

– Ţi-am spus că eu mereu vorbesc serios, spuse Law amuzat.

Nicole se ridică din nou şi îl privi sceptică.

– Nu poţi să îmi plăteşti biletul de avion, a zis ea căutând orice urmă de minciună în ochii lui. Dar nu găsi niciuna.

– Ba pot. O să vezi vineri.

Ea se aşeză din nou pe umărul lui.

– Bine, cum spui tu.

Vântul nu mai bătea acum, dar era o atmosferă plăcută, iar pe fondul antrenamentelor de tenis se auzeau valurile provocate pe lac de hidrobiciclete.

– O s-o iau şi pe mama.

Law râse.

EPILOG

Cerul era senin, iar albastrul crud al dimineţii înconjura totul într-o lumină caldă. Avionul decolase cu ceva vreme în urmă, iar Nicole încă stătea lipită de fereastră, urmărind oceanul în depărtare. Adâncimea apei se împletea cu înălţimea boltei, prelungindu-se în infinit. Deasupra ţărmului se vedeau, ca nişte puncte albe presărate pe o coală azurie, stoluri de pescăruşi planând deasupra unui curent de aer. Avionul zbura atât de lin, încât Nicole putea să uite că se află într-unul. Era prima oară când trăia o astfel de experienţă şi se bucura din plin că îi avea alături pe Law şi pe mama sa, iar vremea era atât de frumoasă. Diana părea că nici ea nu mai văzuse lumea de acolo, de sus, iar fericirea i se citea în ochi, chiar dacă buzele nu spuneau nimic. Fericirea că se afla într-un loc frumos alături de fiica ei şi mai ales fericirea că aceasta îşi recăpătase memoria. Iar Law, „ce băiat bun!” zicea ea. Se bucura că încă era alături de Nicole.

– Law, spuse Nicole cu privirea încă aruncată spre orizont. De câte ori ai mai văzut un peisaj ca ăsta?

– De trei ori, răspunse el. Dar asta e nimic pe lângă apusurile din Caraibe.

– Ai fost şi în Caraibe?! se miră ea.

– O să te duc acolo, să vezi cu ochii tăi, zâmbi el.

– Cât mai curând, te rog! zise ea, pierzându-se din nou în albastrul cerului.

Aeroportul din Miami era incredibil de aglomerat. Oamenii se învârteau ca furnicile într-un muşuroi, iar roţile trolerelor şi vocile amestecate ale tuturor o făceau pe Nicole să vrea să plece de acolo cât mai repede. Când ieşi, i se păru că vacarmul era o trăsătură specifică oraşului. Fără a mai menţiona că era mult mai mare decât cel în care îşi petrecuse primii 18 ani din viaţă. Taxiurile veneau şi plecau la ieşirea din Nord a Aeroportului Internaţional, iar oamenii dispăreau în interiorul lor mai repede decât îşi putea imagina ea. Şi totuşi, rămâneau atât de mulţi! Nicole se învârtea pe loc, încercând să cuprindă cu privirea întregul peisaj. Şoselele şerpuiau printre clădiri, dispărând între zgârie-norii care se vedeau înspre est. De la aeroport pleca şi o linie de cale ferată, iar Nicole spera ca măcar la întoarcere să urce în tren. Îi plăcea foarte mult să meargă cu trenul, încă de când era mică. Acum însă aveau să îl aştepte pe antrenorul lui Law, care îi spusese acestuia ca o să îl ia de la aeroport. Când avea să se întâmple asta? Spera că destul de curând.

Tribunele erau pline. Spectatorii primiseră de la organizatori pălării albe, ca să îi protejeze de soare. Nicole stătea ca pe ace, aşteptând să înceapă meciul, aşteptând să îl vadă pe Law intrând pe teren în aplauzele publicului. Se ofticase puţin când el îi spusese să se ducă să îşi ocupe locul, având în vedere că el mai avea nişte lucruri de discutat cu antrenorul, dar îşi dorea ca el să câştige meciul, aşa că urcase cu mama ei în tribune.

Întâi copii de mingii. Aplauze.

Apoi arbitrii de linie, urmaţi de arbitrul de scaun. Aplauze la fel de monotone.

Apoi jucătorii.

Lui Nicole îi stătea inima în gât. Din partea stângă, intră un băiat brunet, cu tenul creol, purtând un tricou alb şi short negru. Părea a fi originar din ţările mediteraneene. Aplauzele publicului s-au intensificat. Apoi intră Law. Făcea cu mâna spectatorilor şi zâmbea. Îi zâmbea ei. Nicole simţea că îi ia foc sufletul. Palmele începeau să o usture aplaudând. Oh, ce bine îi stătea în negru! Îi scotea în evidenţă lumina ochilor, iar Nicole nu mai vedea altceva de pe teren.

Îşi amintea de primul meci al lui Law la care fusese. De fapt, singurul. Un alt teren, aceeaşi atmosferă, un alt adversar, acelaşi Law hotărât să câştige. Sau poate nu mai era nici el acelaşi. Şi nici iubirea ei nu mai era aceeaşi. Era mai intensă, mai profundă. Şi era singurul lucru care o ţinea în viaţă, pentru că fericirea ei se împletise cu iubirea lui, cu ochii de culoarea alunei şi cu mirosul de praf de zgură.

-SFÂRŞIT-

CRISTINA ANGHEL este elevă în clasa a XII-a la Colegiul Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște…