Rozariu

Era mult timp de când doamna Burichi Germinia nu își mai privise ceasul ei de buzunar din aur pe care îl ținea în dulapul din dormitor. Inconvenientele unei vieți fără venit lunar personal, în afară de o chirie colectată împreună cu sora ei pentru un apartament la care era coproprietară, o obligaseră să își vândă sau să își amaneteze pe termen lung celelalte bijuterii din caseta ei sidefie cu incrustații ca florile de cireș. Germinia era o femeie trecută, nemăritată și grasă, care se închina la doi zei: în primul rând Dumnezeu, fiindcă totul în casa ei vibra de dragul luminii și seninului sufletesc, și în al doilea rând zeița Higieia, fiindcă fără lustruitul și curățatul zilnic, inclusiv duminica, casa ei nu ar fi putut străluci dumnezeiește. Cât despre ceasul-broșă, el era o bijuterie moștenită de la bunica pe care Germinia, întrutotul inocentă, o purtase în tinerețe în ochii lumii când mersese la operă la Pescuitorii de perle și de atunci, în ciuda greutăților, ea nu mai scosese ceasul din casă și nici nu încercase să îl vândă. Ceasul era o amintire frumoasă din copilărie și era legat de cireșii adevărați din viața ei, ale căror crengi le scutura de efluviul de petale albe primăvara, în zilele în care scria cu stiloul povești cu zâne pentru viitorii ei copii. Spre deosebire de sora ei Arminia, ea rămăsese un suflet care se primenea nu doar la echinocții, ci zi de zi, având ferestrele deschise încă din zori spre răsărit, cârpa de praf la vedere pe un raft al bibliotecii și ora ei anume din zi în care studia zborul pescărușilor în tăria cerului.

Apoi s-a petrecut singura întâmplare din viața doamnei Burichi. Și-a amintit într-o dimineață că în timpul liceului avusese visul de a merge să viziteze grădina botanică din orașul vecin, care se înălța la o oră de mers cu trenul. În definitiv acesta fusese singurul ei vis, singurul pe care și-l permisese. Se trezise dintr-o dată că așteptase destul, că o viață întreagă nu își împlinise singura ei fantezie, care de fapt nu ar fi cerut un efort financiar prea mare. După pregătiri strategice care au durat vreo două ore și după drumul fără probleme cu cel mai ieftin tren, ea a coborât în gara orașului vecin pe la ora prânzului, într-o zi noroasă de toamnă. Apoi a privit mirată gara dezafectată, care părea urmarea unui război subversiv al gunoaielor și a lipsei fondurilor de la buget, și a privit și mai mirată chioșcurile de covrigi și produse de patiserie cu anunțul ”Nu mai avem marfă de ieri”. A avut de ales între cinci firme de taxi cu același tarif ca să ajungă la poarta visului ei în centrul orașului. Germinia a ieșit din taxi aproape amețită, cu inima palpitând, și-a îndreptat fusta lungă din postav gros, a ocolit teatrul cu afișul de spectacol ”Richard al treilea se interzice” și a intrat în grădina botanică de parcă ar fi călcat peste un tort de aniversare. În momentul în care ea a urcat treptele serei centrale a început ploaia, o aversă tomnatică rece care avea toate elementele unei furtuni. O dureau umerii, fiindcă întorsese brusc capul să admire un ceas floral. Ceea ce o întristase cel mai mult, fără a o mira, era că ora arătată de limbile ceasului din flori trecătoare, care păreau plantate nu cu multe zile în urmă, era exact ora arătată de ceasul ei antic de acasă, ale cărui limbi se opriseră din goana orelor poate cu secole în urmă și pe care ea nu le putea mișca. Abia atunci Germinia Burichi a înțeles, s-a întristat și a zâmbit.

………………………………
Germinia își aminti expresia ”rădăcinile erau amare” și mintea îi alunecă către cei dispăruți din viața ei, o lume de bunici și mătuși bătrâne care purtau furouri sub rochii și părul colorat cu violet de gențiană. La aprozarul mic din apropierea casei sale se vindeau sfeclă, morcovi, țelină și alte albituri. În mod bizar toate începuseră să putrezească, dar ea tot a cumpărat câteva pentru o salată, gândindu-se că o va prepara în aceeași zi. Dar acasă au putrezit într-o oră-două. Era o toamnă rece, cum nu mai trăise întreaga viață. Apa de ploaie, îmbâcsită cu uleiuri și benzine, se prăvălea în rigole după un dans straniu, semănând perfect în cădere exact cu apa unui șipot cristalin pe care ea îl știa demult, din copilărie, într-un sat departe de oraș. Și mai ciudat, în curtea casei ei crescuseră rând pe rând buruieni aparte din satul unde copilărise, la magazinul cu obiecte din sticlă toate cele din vitrină aveau în mod straniu aceleași forme cunoscute pe care ea le folosise de-a lungul întregii vieți, la magazinul de gablonzuri vedea broșa ei mai deosebită din copilărie…ca și cum lucrurile reveneau la ea, ori poate fuseseră împărțite altora, chiar dacă ea nu le mai deținea în prezent. Se întristă din nou cugetând la aceste fapte și apoi hotărî să se întoarcă la grădina botanică.

De data aceasta a cumpărat biscuiți ieftini pentru rațele nishikigoi (conform pancartei de lângă gârla din parc) din grădina botanică. O uimea curajul lor de a se scufunda cu zgomot în apă la temperaturi joase și se gândea cum oare supraviețuiesc ele iernii fără adăpost special. Poate erau îngrijitori care le adăposteau, poate nu. Ședea pe bancă și o rățușcă mică și pricăjită – așa erau toate femelele – veni aproape de picioarele ei, o privi cu aer inchizitor dar fără să insiste sau să întrebe prea mult, și apoi plecă înapoi spre cârd, fără să zăbovească. Germiniei îi era milă de rațe, fiindcă peste jumătate, poate trei sferturi, erau masculi, poate fiindcă ei fuseseră mai rezistenți în lupta pentru supraviețuire și bănuia că toată familia e în pericol să dispară. Plutind mai departe pe sub podețul de piatră, rățoii măcăiau în limba lor aproape la fel cu alte rațe domestice, ceea ce o făcu să se gândească la originea genetică comună și la paradoxul diferențelor aparent mari între limbile oamenilor, dovadă pentru ea a unei dinamici eterne a spiritului uman care pleacă și se întoarce de la periferie la o anumită vatră a unei civilizații și, de ce nu, o dovadă că Dumnezeu, ca spirit ordonator sau lege organică a sunetului și luminii și altor tipuri de unde simțite sau nu de om, există. Poate și un Dumnezeu al undelor gândului nerostit de om în această lume atât de frumoasă. Panta rei – totul oscilează, totul plutește sau orbitează, inclusiv subatomic, iar ea niciodată nu a simțit mai puternic că lumea este întrutotul un pod plutitor în schimbare.

Trandafirii erau loviți de gerul intempestiv, cu corolele sfâșiate și încrețite, precum jupoanele colorate de acum trei sferturi de veac ale bunicii. Aproape toți aveau numele, locul și data nașterii pe tăblițe. A uimit-o o ”Rhapsody in Blue”, soi mai recent care nu era albastru, ci un violet bogat, intens. Pășea încet și citea explicațiile scrise atunci când ceva îi atrăgea atenția. O impresionă arțarul japonez, dar găsi două specii diferite (Acer japonicum și Acer palmatum) cu același nume, ceea ce îi produse o nedumirire care îi plăcea. Privi ”arborele de mătase” cu atenție și intră în din nou în sere, strecurându-se pe sub giganții pădurilor tropicale. Se bucură să descopere înflorite tufele de Bougainvillea labra care străjuiau aleea în două din încăperile serei. Se miră că mandarinul și lămâiul erau etichetate diferit, dar ambii pomi erau la fel în sera cu citrice și își aminti că în ultimul timp se obținuseră soiuri noi de lămâie cu coaja oranj ca de ceară și miezul astringent cu nuanțe amărui-dulcegi. Pe scurt, Germinia era fericită să vadă lumea tuturor celor verzi din nou în fața ochilor ei și o incita ușor faptul că descoperise mici secrete ale botaniștilor sau ale îngrijitorilor. Același lucru – adică re-amintirea – i se întâmpla când citea o carte: sutele de amănunte aidoma celor din viața ei îi confirmau ipoteza că îmbătrânea și că lumea se întorsese la ea, la cele memorate sau gândite sau trăite de ea însăși, și ea nu mai putea să fugă ca în tinerețe după noi aduceri-aminte sau alte conținuturi în acest maraton al vieții. Ajunsese la destinație. Pe partea opusă a străzii unde ea se lupta să găsească un taxi era un buldozer galben și rău strunit care scotea din rădăcini un copac tânăr aflat în calea unei demolări. Germinia se încruntă de data aceasta, fiindcă tot zgomotul brutal al străzii o îneca. La fel ca întotdeauna.

Copil în secolul douăzeci

Mergând Iosif cu Maria/ în Viflaim să se-nscrie…

Cum adică să se înscrie?

Aşa spune cântecul.

*

Şi ningea zăpadă mai albă ca aşternutul şi mă ghemuiam în patul mare înţolită în cămeşoaie cusută la maşină de mama Limpi, bunica mea de vreo patruzeci de ani şi încă nu mulţi. Ea avea cosiţe lungi împletite, ca toate femeile din sat, pe care le pieptăna îndelung seara. Cearceaful gros, ţesut la războiul vechi de lemn, mă răcorea până la piele, ca şi cum mă scufundam în apa mării, păşind cu tălpile goale pe nisip. Iarna era grea, focul de lemne pufnea în soba de fontă vopsită negru, lumina se juca pe pereţii văruiţi vânăt, împodobiţi cu icoane din care zâmbeau Maica Domnului, Sfânta Ana şi Hristos, cu chipurile îmbrobodite falnic cu ştergare colorate şi tighelite cu reaţă croşetată de bunica sau chiar moştenire grijită cu evlavie de la părinţii ei.

*

Mai cântă-mi mama Limpi, că tu cânţi aşa frumos…

Pe cărare sub un brad/ Zău, zău, zău/ Şade-un voinic supărat/ Zău zău, zău…

Zău, zău, zău…

Să nu zici zău lui Dumnezău!

Cum adică?

Aşa e vorba! Să nu zici zău lui Dumnezău.

Bine.

*

Războiul de ţesut ocupa jumătate din cameră lângă fereastră. În mirosul de lână în toate culorile se amesteca parfumul muşcatelor care hibernau după perdele. Ceasul cu cuc ticăia, lemnele pocneau în sobă şi războiul ţăcănea.

*

Mă laşi şi pe mine să bat puţin?

Ie, vino să îţi arăt cum.

*

Încă un Crăciun ca-n basme. Moşu deschide uşa larg, zâmbeşte hoţeşte şi îmi arată ce-a adus: un brad micuţ dintr-un sat vecin. L-am aşezat în tindă şi l-am împodobit cu bomboane în staniol lucios şi vată. Bradul meu de la oraş avea globuri mari colorate şi lumânări care ardeau ca nişte stele în cuiburile lor verzi dincolo de care nu vedeai peretele. Mirosea aşa puternic. Acesta era un brad mic şi rar, dar zâmbetul din ochii bunicilor l-a preschimbat într-un miracol. Şi cât de buni erau cozonacii copţi în brotin, auriţi pe coajă, cu miez dulce din nucile noastre…

*

Moşul meu avea puţin peste cinzeci de ani când a venit cu mine în vizită la sora lui de la Bucureşti. Era un bărbat viguros, vânos, care lucra din zori până seara, angajat la C.F.R., ţăran în gospodărie. O doamnă care locuia în apropiere m-a auzit cum îl strigam moşule şi s-a încruntat: Tu nu vezi ce tânăr e bunicul tău? Cum îi spui mamă bunicii tale şi lui îi zici moşu? Nu e frumos. Eu am roşit, încercând să mă ascund de ruşine. De atunci încolo i-am spus bunicu moşului. Eram singurul copil din sat care îi spunea bunicu, la fel ca la oraş. Când am mai crescut mi-a părut puţin rău.

*

Mama Limpi, vreau să ajut şi eu la bucătărie şi la fân!

Tu ceteşte! Cine are carte are parte.

*

Cum adică are parte?, mă întreb eu singură. Îmi plăcea mult să citesc şi era frumos să deschid poveştile reginei Fabiola în iarba împestriţată cu trifoi alb şi roşu, cu atâţia fluturi albi mângâindu-mi braţele goale. Vara era zăduf adesea, apoi se rupeau băierile cerului şi ploua în rafale de nu vedeam până la poarta curţii din bucătăria de vară improvizată într-un şopron mare.

*

Tulai! Să iau umbrarul să pun căldarea sub scoc!

Adu şi lumina că durduie, zice străbunica mea.

Când tuna ea citea rugăciuni şi aprindea lumânarea de furtună.

Dă-o Doamne curată! spune bunicu cu glas puternic.

Niciunde nu am văzut aşa multe ploi cu bulboane ca acolo.

No, acum o stat.

*

Ploile repezi lăsau cerul limpede, cântecul păsărilor împânzea grădina şi livada din deal. Am văzut acolo un cer atât de albastru, încât simţeam că privirea mea se pierde în adâncul lui; am văzut acolo atât de multe stele, încât simţeam că îmi cresc aripi sau că pământul dispare de sub picioare.

*

Mergeam la noi la vie şi culegeam clopoţei şi alte minuni de floare sălbatică cu nume necunoscut. Gustam din merele văratice zemoase cu pieliţa vârstată în multe nuanţe de roşu, soi pe care nu îl găseşti la piaţă. Bunicu scotea gresia din tiocul umed şi începea să bată coasa. Cât de frumos răsuna ecoul peste deal, departe de păduri, dar unde mai veneau vulpi sau mistreţi uneori. Liniştea era întreruptă doar de fluierul trenurilor la vreun kilometru distanţă, dincolo de lunca Oltului. Acolo era halta noastră micuţă în care ajungeam cu personalul de la Bucureşti, de unde plecam la sfârşitul vacanţelor înapoi, cu traista plină de minunăţii şi cu sufletul plin de amintiri…

*

Regionalisme cu circulaţie restrânsă :

Reaţă = dantelă sau împletitură din aţă sau lână

Brotin = cuptorul din soba din casă

Tioc = tocul metalic în care se ţine gresia pentru ascuţit coasa

Umbrar = umbrelă