BOGDAN CERNAT este un foarte tânăr cercetător în managementul afacerilor, este doctor în economie și cadru didactic-asociat la ASE-București
Ai zice că, într-o ţară tradiţional săracă, cetăţenii s-au obişnuit măcar cu ideea că epoca de aur a acelei ţări a vut loc demult şi, din acel moment, lucrurile nu pot să meargă decât din rău în mai rău. Ca simplă forţă de muncă a acestei ţări, evident, ai duce un trai plin de lipsuri, dar măcar ai avea o viaţă liniștită, ştiind că oricât te-ai agita tot leafa aia (puţină) ai primi-o. Ai munci puţin, ai fi plătit puţin însă, nu ai avea parte de stres la locul de muncă.
România s-ar putea încadra, cel puţin marginal, în descrierea antemenţionată, dat fiind că ţara noastră prezintă penultimul nivel mediu de salarizare din Uniunea Europeană. Noroc că Bulgaria face şi ea parte din UE şi capra statistică a vecinilor noştri e mai moartă decât a noastră. Şi ne mai plângem că nu avem spirit patriotic… Aşadar, ştim că angajatul român are un salariu mic şi aflăm, cu fiecare scumpire a produselor de bază că, în România, costul traiului tinde spre acela din ţările vestice. În concluzie, salariatul român este, în medie, sărac.
Din bun simţ, ar trebui să existe o corelaţie directă între nivelul de salarizare şi nivelul de stres la care sunt supuşi angajaţii. Aşa ar fi corect, nu? Dacă omologii salariatului român din ţările vestice câştigă mai mult, cu certitudine ar trebui să fie mai stresaţi. Dă-i încolo, oricum îşi permit sesiuni de terapie pentru a-şi întări psihicul să facă faţă mai bine şefului agasant, clienţilor insistenţi şi termenelor urgente, astfel stresul devenind gestionabil.
Ei bine, nu e deloc aşa. Numeroase studii indică faptul că salariaţii români sunt printre cei mai stresaţi din Europa. Păi ce dreptate mai e asta? Şi angajatul român nici măcar nu-şi permite soluţii costisitoare de management al stresului. Este damnat să înghită în sec şi să încărunţească pe la 30 de ani. Desigur, există câteva remedii low-cost, că de, orice „office worker” trebuie să realizeze că viaţa lui capitalistă trebuie echilibrată cu un complex perfect de vitamine şi minerale cu absorbţie rapidă. Asta era, lipsa de magneziu! Şi eu ca fraieru’ credeam că e vina unui trai suboptimal.
Mi-a atras atenţia nevastă-mea: la fiecare una-două reclame „normale”, cu varii produse şi servicii, bagă şi una cu „suplimente alimentare”, cum se zice acum. În esenţă, cineva, acolo sus, e preocupat de faptul că resursele umane resimt stresul şi muncesc mai prost. Muncesc mai mult, dar mai prost: astfel, productivitatea lor scade. Practic, angajaţii fericiţi sunt mai productivi – asta e concluzia. Aici intervine măiestria managementului capitalist: cum să faci nişte angajaţi mai puţin stresaţi deci, mai fericiţi, dar suficient de speriaţi pentru a munci mult?
Cu toate acestea, doresc totuşi să menţionez, că stresul de la serviciu se răsfrânge diferit asupra activităţii fiecăruia dintre noi şi suntem principalii responsabili de modul în care gestionăm, la nivel individual, acest fenomen. Consider că nu ne vom vindeca vreodată de stres şi efectele acestuia, dar cred că putem coabita într-o stare de „lasă-mă ca să te las”, într-o perpetuă convalescenţă. Şi cum orice proces de vindecare, chiar şi acela fără final, începe cu etapa recunoaşterii problemei, îndrăznesc să prezint momentul în care eu am realizat că sunt anormal de stresat.
Eram la Berlin, evident, cu treabă, într-o sală de şedinţe alături de diverşi parteneri din diverse ţări pentru a pune bazele unui proiect de cercetare. Eram în stadiul discuţiilor pe marginea obiectivelor, a conceptului, metodologiei de bază şi alte treburi asemănătare. Coordonatorul proiectului, o nemţoaică eficientă, avea totul pregătit într-o prezentare pe care o modifica, în timp real, pe măsură ce discutam subiectele şi ajungeam la un consens. Dintr-o dată, i-a venit ideea năstruşnică să-l folosească pe unul dintre interni pentru a scrie în locul ei, aşa, ca să se obişnuiască cu modul european de a face treabă. Problema era că individul nu se descurca prea bine cu limba engleză şi nu nimerea mereu cuvintele, motiv pentru care se întorcea la începutul frazei şi, ca un german riguros, corecta tot, motiv pentru care discuţiile sistau şi îl asteptam cu toţii să termine de corectat nenorocitele de fraze, multe dintre acestea neimportante. De fiecare dată când terminam de discutat un punct eu mă uitam agitat la ecran, apoi la el şi înapoi la ecran, până termina de corectat. Părea o eternitate. Simţeam cum temperatura camerei începea uşor să crească până când m-am uitat de jur-împrejurul mesei şi am remarcat că nimeni din acea sală, în afară de mine, nu era afectat de faptul că, vezi Doamne, întârziem. Unii căscau, alţii se legănau agale pe scaun, numai eu stăteam crispat de parcă trebuia să prind trenul, nu de alta, dar proiectul era în domeniul feroviar. În acel moment, mi-am dat seama că eu sunt persoana anormală, şi numai eu nu înţelegeam că, odată şi odată, tot vom termina şedinţa. Recunosc. Eram stresat şi nici măcar nu ştiu de ce eram stresat. Clar este că din acel moment mi-am autoimpus să nu mă mai consum aiurea, să fiu mai înţelegător şi să mă întorc la originile mele latine, calme: Que Sera, Sera.
Data publicării: 06 aprilie 2013