GABRIEL  ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un  master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…

Motto: ,, Iubesc literatura sfâșietor, în chiar clipa când moare”- Roland Barthes

Amintirea plutește ca un fetus prin golul existențial pe care știe că nu are cum să-l umple. Încărcătura emoțională pe care amintirea autorului o susține și o transmite nu este mai mult decât dorința de a găsi ceva, pe cineva pe care să se așeze, de care să se reazeme. În acest cadru (puțin) descris își face loc și trăiește aparența de deșertăciune a existenței personajelor ce vor ieși la suprafață, iar în sătucul populat (locuit?) de aceste spectre textuale se resimte acut, fizic, prezența limitelor lor, a locului gol ce trebuie (de)scris, umplut.

Niciunul nu realizează că golul deja văzut este universal și nu o greșeală de plasare în text. Golul nu se umple atunci când personajul, personajele își fac apariția – simțită prezența? -, și nici când sunetul încearcă să completeze povestea începută. Nu se termină nici la intrarea, nici la ieșirea, din locul locuit de-acum de personaje mai mult sau mai puțin vizibile, mai mult sau mai puțin gălăgioase.

Uneori decorul se schimbă, personajele au, s-ar părea, chipuri diferite dar esențial este faptul că golul, neantul viu, este singura realitate și irealitate în care trăiesc împreună. Iar aerul respirat de acestea are proprietatea ciudată a unui fel de nod care, dacă te zbați se strânge, se adună în jurul tău ajutând povestea ce se înfiripă să te sugrume. Acest nod fiind propria ta ficțiune, poveste, amintire…

Data publicării: 07 martie 2014