Deşi născut cu vreo cinci zile înaintea lui Jim Morrison, tata a ratat perioada hippy. Şi asta nu pentru că s-a născut în România. Ca peste tot în lume, pantalonii evazaţi şi cămăşile înflorate invadaseră şi străzile Târgoviştei, oraş cunoscut, de altfel, pentru apucăturile boem-balcanice ale locuitorilor săi. Acum, nu ştiu câţi dintre cei care purtau plete şi ciocate, celebrele încălţări cu toc înalt şi bot alungit, auziseră de Joan Baez, Santana, Creedence Clearwater Revival, Janis Joplin, The Who, Joe Cocker şi Jimi Hendrix sau câţi auziseră măcar de Woodstock. Poate că unii auziseră. Unii, puţini, poate chiar ascultau The Doors. Cei mai mulţi însă ascultau The Beatles, iar asta le era suficient.

Nu şi tata. Tata avea halat. Pe care îl respecta prea mult pentru a se maimuţări aşa. Era om serios. La halatul lui, croit din stofă groasă şi spălat şi călcat mai des decât ar fi fost cazul, până când prin ţesătura bleumarin începuseră să se iţească vreo câteva fire de-a dreptul albe, tata nu ar fi renunţat în ruptul capului. În primul rând, pentru că ar fi trebuit să ceară altul de la magazie, adică să se poarte frumos cu magazionerul, să-i dea ceva acolo, măcar o sticlă de ţuică, ceea ce, din punctul lui de vedere, era totuna cu a se milogi, şi apoi pentru că se ataşase de acesta, primul lui halat, dovada absolută a faptului că făcea parte din personalul TESA. În mintea tatei, halatul era un însemn, ai grijă, cel care mă poartă nu este un muncitor, nu este unul dintre cei mulţi, nu este un oarecare. Iar asta ar fi trebuit să-i asigure cel puţin câteva avantaje, de exemplu, dreptul de a intra pe poartă după ora şapte şi dreptul de a ieşi ori de câte ori poftea, desigur, doar în interes de serviciu.

Venise deci ziua în care urma să descifrez misterul cartoanelor perforate. Tata îmi promisese un tur al uzinei şi deja îşi luase aerul acela binevoitor, nici modest, nici mândru, de stăpân absolut care îşi prezintă mica feudă. Cu excepţia unei surori, întregul neam era fie angajat, fie în curs de angajare la UPET. Ce să mai, aproape că era o afacere de familie. Nu exista vreo etapă decisivă a fluxului tehnologic la care să nu contribuie măcar unul dintre membrii familiei mele, începând cu estimarea consumurilor, continuând cu executarea propriu-zisă a subansamblelor şi încheind cu montajul.

Nu ştiu nici azi de ce, dar tata m-a dus mai întâi în secţie. Din păcate, peste amintirile mele de copil, s-a suprapus, prin clasa a şaptea, descrierea pe care Traian Coşovei o făcea, în manualul de literatură, Combinatului Siderurgic Hunedoara. Fragmentul pe care autorii manualului îl selectaseră chiar aşa se numea, Hunedoara. Reţin păienjenişul de macarale, personificările în lanţ, comune reportajelor de gen, dar mai ales mândria cu care era descris cerul gri, veşnic acoperit de un strat gros de fum. Precum în satele româneşti, odinioară, când fumul care ieşea iarna pe horn era motiv de mare mândrie, era dovada faptului că nu eşti sărac lipit, că la tine în casă este cald şi bine. Fără fum, fără noxele aferente, industrializarea forţată n-ar mai fi avut niciun haz… Şi aşa cum, atunci când Nicoleta ne citea expresiv Hunedoara, străduindu-se să salveze ce se putea salva, eu vedeam cu ochii minţii UPET-ul, tot aşa, acum, când încerc să-mi amintesc prima mea vizită la UPET, revăd, cu ochii amintirii, Hunedoara.

Îmi amintesc deci, ca prin ceaţă, nişte macarale cum nu mai văzusem, care alunecau pe unul dintre pereţii halei, la vreo zece metri înălţime, şi câteva explicaţii ale tatei. Apoi, un strigăt prelung, atenţieee, urmat de râsul zgomotos al muncitorilor. În amintirea spaimei pe care o trăsese în prima zi, singura femeie macaragiu din uzină îşi începea fiecare zi de lucru cu strigătul care o făcuse celebră şi care intrase deja în tradiţia locului. Însă ceea ce îmi amintesc de parcă s-ar fi întâmplat ieri este întrebarea unuia: „Iar ţi-ai pus, mă, halatul?” Şi răspunsul altuia: „Lasă-l, mă, în pace, nu vezi că e cu fii-su? A venit şi el să-i arate…” „Păi ce, continuă primul, când are nevoie de noi, vine fără halat, când vrea să se laude, vine cu halat!?” „Lasă-l, mă, în pace…”

Tata a început să schimbe feţe-feţe, s-a strâmbat a dispreţ şi a grăbit pasul. Abia a mai catadicsit să răspundă vreunui salut răzleţ, iar după ce am ieşit din hala imensă, urmăriţi de privirile prevestitoare de rău ale câtorva muncitori, mi-a spus cu voce scăzută: „Nu-i lua în seamă, sunt calificaţi la locul de muncă, n-au carte… Tu o să fii inginer.”

Uitase pentru o clipă, poate, că la Sculărie lucra sora lui cea mică. Pe rândul din dreapta erau strungurile, învârtindu-şi piesele cu o viteză, pentru mine, de-a dreptul ameninţătoare, l-am întrebat pe tata dacă nu este periculos şi mi-a răspuns un strungar că este, de-asta nu oricine poate să lucreze la strung, iar pe rândul din stânga erau bancurile lăcătuşilor. În spatele unui asemenea banc era ea. Îmbrăcată în salopetă. Târziu, extrem de târziu aveam să descopăr că femeia aceasta, cândva de o frumuseţe cinematografică, pe care aparatul de fotografiat o surprinsese în fel şi chip, dar care într-atât jucase cartea modestiei încât ajunsese să se identifice cu rolul, femeia aceasta care, pe de altă parte, a luat viaţa în piept fără a admite prea multe compromisuri, care, atunci când se zbuciuma, imprima aerului din jurul ei un soi de vibraţie, obligându-te să participi în mod aproape direct, fizic, la durerea ei, a însemnat pentru mine mai mult decât mi-aş fi putut închipui. Atunci însă mă mulţumeam să-i citesc în privire. Pentru că în felul în care mă privea sta scris destinul meu.

Pe platou, la montaj, lucra fratele mai mare al tatei. Pentru că era printre puţinii calificaţi să intervină asupra utilajelor în această ultimă fază a procesului tehnologic, dar mai ales pentru că era singurul dispus, indiferent de anotimp, să se caţere până în vârful instalaţiei şi să verifice dacă îndeplinea toate condiţiile pentru a fi livrată la export, avea salariul apropiat de cel al unui inginer. Era singurul din familie care trăise mai bine de doi ani în străinătate. In Irak. Unde asigurase buna funcţionare a instalaţiilor de foraj. De altfel, de la el aveam să învăţ mai târziu să confecţionez tot soiul de cutii din tablă, să înlocuiesc garniturile uzate, să dau un filet şi să fac un racord. Deşi răspunsul pe care îl dădea invariabil întrebării de ce eşti supărat era şi vesel de ce să fiu, Ticu, pentru că aşa îi spuneam toţi, şi copii lui, şi nepoţii, nu era nici pe departe un ursuz. Dimpotrivă. Supărările, câte le avea, le ţinea pentru el. Cu noi, cei mici, era tot timpul pus pe glume. Poate că nu-i prea plăcuse cartea, dar era un bun meseriaş. Cel mai bun. Iar asta ar fi trebuit să fie suficient.

Însă originea cartoanelor perforate avea să-mi fie dezvăluită abia în ultima parte a vizitei mele. Pentru că ele aveau legătură cu cealaltă lume a UPET-ului, cea a birourilor. Aici, atmosfera era cu totul alta. Pe holurile înguste şi întunecoase ale unei clădiri vechi, oameni care, spre mirarea mea, nu purtau halate, care erau îmbrăcaţi obişnuit, ca de stradă, se prelingeau în toate direcţiile, cu aerul solemn-preocupat al tuturor celor care mută dintr-o parte în alta hârtii de importanţă cel puţin naţională. Glumele celor câţiva fumători adunaţi pe la colţuri erau mai subţiri, iar hohotele scurte, mult mai puţin zgomotoase decât cele din hală, păreau a nu avea alt rol decât de a face şi mai covârşitoare impresia că liniştea, de fapt, stăpânea peste acele locuri.

Când am intrat, colegii de birou ai tatei şi-au ridicat capul din hârtii şi au zâmbit toţi, ca la un semn. Unii complice, unii politicos, unii de-a dreptul forţat. Singurul zâmbet pe care nu l-am putut cataloga a venit din celălalt capăt al încăperii, din spatele câtorva teancuri de dosare, aşezate milimetric unul peste celălalt. Femeia micuţă al cărei cap abia se iţea dintre maldărele de hârtii, singura care părea a mă privi cu dragoste, era şefa lor. Şi sora cea mare a tatei.

Ea avusese ideea de a introduce consumurile în calculator. Realizarea cartelelor perforate le luase aproape un an. După care a totul a devenit mult mai simplu. Cartoanele prin care mă încăpăţânam să privesc lumea erau, de fapt, linii de cod. Asta aveam s-o înţeleg însă mult mai târziu. Ceea ce am înţeles atunci era că tata făcuse nu ştiu ce boacănă şi că, jenându-se să mai dea ochii cu colegii, se gândise să-şi facă apariţia însoţit de mine. Când eşti cu copilul, toată lumea te iartă. Şi tot atunci am înţeles de ce unii oameni încăpeau în micile dreptunghiuri perforate în dreptunghiul mare, de carton, iar alţii, tata, de exemplu, nu.

La intrare, chiar în spatele uşii, se afla o oglindă în apele căreia timpul, trecând, îşi desenase contururile galben-maronii. Am luat, dintr-o cutie metalică în care erau depozitate cu zecile, o cartelă şi am ridicat-o în dreptul ochilor. Am încercat să mă cuprind într-unul din puzderia de dreptunghiuri. Privind privindu-mă, eram în parte şi eram întreg. Imaginea aceea, a frânturii de ochi, încă mă urmăreşte. Şi a început să mă doară capul. Cartela am păstrat-o. Peste câteva zile, nimeni nu-şi explica de ce, calculatorul a început să dea rateuri.

DANIEL TACHE este doctor în filologie şi, ocazional, prozator.