Nero, brac german

Nu este deloc uşor să vorbeşti despre un roman al cărui personaj eponim este un câine. Este de bănuit că mult mai dificil trebuie să fie să scrii un asemenea roman.

Am citit, cred, toate ce a scris până acum Ionuţ Cristache şi trebuie să spun că a reuşit să mă surprindă cu fiecare nou roman apărut. De fiecare dată, ceva din modul în care îşi construia personajele, ceva din atmosfera în care evoluau acestea îmi scăpa. Citind Nero, brac german, am înţeles, cred, în cele din urmă, de unde venea senzaţia de preaomenesc pe care o degajă aceste lumi narative, populate, altfel, de către tot soiul de marginali. Şi asta pentru că ficţiunile pe care ni le propune Ionuţ Cristache se nasc dintr-un paradox. Voit sau nu, autorul le transferă personajelor sale nostalgia unei lumi care nu a existat: Dacă închid ochii, ies într-un timp vechi, al meu, din vremea în care nimic din ceea ce mă urmăreşte astăzi nu exista (p. 19)

Probabil acesta este şi motivul pentru care personajele simt, unele acut, altele, difuz, nevoia de a trăi într-o lume cu contururi clare, într-o lume aşa cum nu poţi zări decât în momentul de graţie al unei revelaţii. Ceea ce personajele nu ştiu iniţial, iar unele dintre ele nu vor afla niciodată, este faptul că această impresie de blurare a realităţii care le însoţeşte peste tot, care li s-a lipit de retină şi le tulbură existenţa, vine din faptul că sunt constant urmărite de  vulnerabilităţile, greşelile şi laşităţile pe care refuză să şi le asume. Nero, brac german este nu doar povestea prieteniei dintre un om şi un câine, ci şi istoria asumării unor laşităţi, istorie care, citită în registru mitic, devine una a iniţierii.

Căsătorit cu Rollia, fiica şefului său, medicul Antonio Fiuce se hotărăşte, după trei ani de interminabile compromisuri, să divorţeze. Ceea ce ar fi trebuit să reprezinte marea eliberare, se transformă într-un nou prizonierat: medicul se îmbolnăveşte de tuberculoză. Situaţia medicului devenit pacient, amintind de motivul vânătorului vânat, poartă, în plan simbolic, numeroase semnificaţii. Aflat în pargul unei iniţieri, după o necesară întoarcere în satul natal, la origini adică, Antonio Fiuce se trezeşte prizonier/pacient pe insula Hokay. Aici îl întâlneşte pe Nero. Câinele îl va salva dintr-o groapă care, pusă explicit în analogie cu peştera din celebrul mit platonician, va deveni spaţiu al primei probe dintre cele trei pe care neofitul trebuie să le depăşească pentru a se putea despărţi de trecut.

Dacă povestirea Colonelului îl va ajuta să-şi depăşească complexele dobândite în perioada în care trăise în umbra fostului socru, dragostea tinerei profesoare îl va vindeca de rănile trecutului recent, iar istorisirile bătrânei academiciene, una dintre fostele apropiate ale lui Salazar, vor arunca o lumină nouă, stranie, asupra întregii istorii recente a Portugaliei.

Fără a insista asupra prieteniei dintre Antonio Fiuce şi Nero şi fără a vă dezvălui cum se termină romanul, voi încheia apelând la una dintre reflecţiile protagonistului: Ar trebui să ne trăim viaţa aşa cum scriem o carte. Ca să scriu o poveste, durează foarte mult, însă ea poate fi citită în câteva minute (p.93).

Pentru a reuşi să nu ne mai rătăcim printre imagini blurate, pentru a distinge contururile lumii în care trăim, lectura romanului Nero, brac german este cât se poate de indicată.

                                                           (prezentare realizată cu ocazia lansării romanului)

                                                        *Nero, brac german, Ionuţ Cristache, KOOB, 2014

Daniel Tache