Bătrânii oftau şi scriau scrisori. Hârtia era veche şi îndoită la colţuri, iar plicurile erau galbene, dar noi. Stăteau amândoi la un birou de mahon; un birou masiv cu multe sertare pline cu foarfece, capse, scoci, pixuri şi alte lucruri scriitoriceşti. Aveau două scaune tot de lemn cu câte o perină groasă cu model tradiţional. Al lui era îndreptat spre dreapta, iar al ei spre stânga, al lui spre uşă, al ei spre fereastră – spre draperiile grele închise la culoare şi trase în lături.

Ea zâmbeşte, el oftează. Când ea oftează, el se îngrijorează şi o întreabă dacă se simte bine. Ea clatină din cap blând şi începe altă scrisoare: „Nu ştiu cine eşti tu cel care citeşti, dar…” El tocmai termină una. Pune punct şi închide plicul: „Îţi doresc o zi bună şi o viaţă binecuvântată”. Ei amândoi au fost scriitori, artişti în vârstă ieşiţi de pe scena literaturii moderne. Bătrâna a fost brunetă, dar acum are părul alb; bătrânul a fost blond, iar ochii i-au rămas tot albaştri. Amândoi tac.

Amândoi tac şi visează. Amândoi visează şi scriu frumos înclinat spre dreapta. Scrisul ei spre dreapta e puţin tremurat; e bolnavă şi nu-şi mai stăpâneşte mâinile. El vede şi îi apucă degetele în plamele mari,calde. Îi zâmbeşte încurajator, iar ea cade într-o melancolie puternică. Simte că îl iubeşte, simte că sunt trecuţi şi mai vede că sunt amândoi topiţi. Lângă ei, pe o farfurioară de plastic roşu, sunt cutii mici cu stafide. Lângă stafide sunt două căni mari cu lapte fiert; ea nu va bea pentru că nu are voie, dar îi place să-i vadă aburul. Nici el nu va bea pentru că nu vrea s-o supere. Stafide mănâncă amândoi. A devenit gustarea lor preferată de 30 de ani spre acum. Ei îi plac mult şi lui de asemenea.

Se privesc prin ochelarii pe care îi poartă şi unul şi altul şi râd acum înghiţind fructele uscate; se distrează ca nişte copii. El spune aceleaşi glume pe care obişnuia să i le spună în tinereţe, iar ea îi pune aceleaşi întrebări de logică şi filosofie pe care i le punea când era studentă. El e tot răbdător cu viaţa, iar ea e tot revoltată pe ceeea ce se întâmplă. Dar se întâlnesc undeva la mijloc şi se iubesc… Bătrânul o sărută pe frunte, iar ea îi sărută mâna întâmplător de la palmă până spre degetele fără verighetă – nu au vrut să aibă: niciunul. Au avut o nuntă simplă cu rochie de mireasă albă şi costum cu papion. Verighete nu. El o sărută iarăşi pe frunte şi apoi coboară spre tâmple şi obraji. O sărută apoi încet şi tandru pe buze, cum obişnuia să facă pe banca din parc. Puţin uscat, scurt, dar frumos şi plin de pasiune calmă.

Acum scriu amândoi scrisori pe foi puţin îndoite, pentru tineri şi bătrâni întâlniţi pe stradă. Nu mai au cui să-şi dea literatura, aşa că o dau tuturor: cu încurajări, cu sfaturi, cu zâmbete, cu tot. Iar scaunul lui e îndreptat spre dreapta şi al ei spre stânga, spre fereastra acoperită cu draperii grele trase în lături. Stafidele sunt tot pe masă; laptele nu mai are aburi, afară ninge şi în cameră se lasă tăcerea; o tăcere adâncă, profundă, liniştită. Pe tablourile semi-întunecate, căci sunt două portrete, se petrece un curent de tristeţe matură; învăţată – se petrece o poveste de dragoste aşa cum o ştiu ei: imperfectă, dar adevărată!

DARIA STEMATE e o fată frumoasă și delicată, stă în prima bancă, e în clasa a XI-a, la CARABELLA…