„Îți place să cânți, să dansezi, să citești…Dumnezeu ți-a dat multe daruri. Va veni o vreme când, sub o formă sau alta, te va întreba ce ai făcut cu ele. .Să nu irosești aceste daruri, să arăți că ești demnă de ele. Și nu uita, talentul fără muncă, nu valorează doi bani, indiferent de domeniu. Mult succes pe mai departe!”

Eram în clasa a IV-a, absolventă mândră a claselor primare, când „Dăscălița”, cum ar fi spus Goga, mi-a scris aceste rânduri pe a doua pagină a unei cărți. Încă îmi place să cânt, să dansez, să citesc și să scriu, iar volumul de față mă face să fiu oarecum mândră că am putut face un pas mai departe de acea „irosire” a darului pe care l-am primit; mă face fericită pentru că mă văd muncind pentru valoarea aceea despre care vorbea învățătoarea parfumată discret cu o aromă dulce, care m-a învățat să-mi pun ideile în ordine și frazele una după alta pe foaie. Nu mi-am garantat niciodată succesul și nici nu o voi face; dar mi-am promis încercări și am de gând să mă țin de cuvânt.

Confesiunile mele literare, scrise una în susul celeilalte, sunt urme sau, dacă vreți, dovezi pentru „o vreme când sub o formă sau alta, te va întreba ce ai făcut cu ele”. Sunt câteva gânduri care au stat întregi unul lângă altul formând impresii și concluzii – propriile mele păreri despre lume și viață, despre oameni și întâmplări, despre bine și rău. Am și eu certitudinile și îndoielile mele, fericirile și tristețile specifice, întrebările și răspunsurile pe care le-am adunat în puținii mei ani.

Confesiunile le-am scris ca să mă descarc de toate, ca să reciclez ceea ce mintea mea nu mai vrea sau nu mai suportă; picătura care umple paharul, dacă preferați, pe care am aruncat-o pe foi. Pasagerul clandestin pe care l-am aruncat afară din tren doar ca să trag semnalul de alarmă… Ce semnal? Ce întrebări și ce răspunsuri? Vă scrie o fată cu pretenție, o fată cu frică și o fată cu speranță – de aici…

DARIA STEMATE e o fată frumoasă și delicată, stă în prima bancă, e în clasa a XI-a, la CARABELLA…