Romanul Viața lui Kostas Venetis, de Octavian SOVIANY, a apărut în 2013, la Editura Polirom. În prezentarea romanului se scrie că e vorba despre „aventurile unui picaro cu identitate scindată – virtual ascet convertit la o religie a viciului. Tânărul Kostas Venetis, care ucenicește în anii copilăriei într-o mănăstire din Grecia de la sfârșitul secolului al XIX-lea, cunoaște o spectaculoasă schimbare la față: invertit demonic (cu orgolii de supraom nietzscheean), străbate spații dintre cele mai variate – cunoaște mizeria și fascinația Istanbulului, pitorescul unui București ce amintește de atmosfera din Princepele și din Săptămâna nebunilor, efervescența Parisului revoluționar, splendoarea Vienei, melancolia Veneției, mișcându-se prin felurite medii, de la pegra tavernelor la cercurile nobiliare. Poveste despre inițierea întru Rău, în care Sodomia și jocul intertextual, violența și notația răsfățat calofilă, cabalismul și mitul conspiraționist, ficțiunea și documentarismul, crima și complexele oedipiene se îmbină în urzeala unei istorisiri inițiatice deghizate în thriller, Viața lui Kostas Venetis se plasează în linia decadenților de acum un veac. Dincolo de luxurianța acțiunii și pitorescul descrierilor, cititorul este invitat să descopere taina vieții lui Kostas Venetis și pe romancierul Octavian SOVIANY.

Și iată o tulburătoare confesiune recentă a autorului, colaboratorul nostru de la Cultura de sâmbătă…

O carte cu multe măruntaie, un infern al erotismului extrem (perversităţi, incest, violuri, aproape necrofilie) în spovedanii şi mărturisiri duhovniceşti. Istoria homosexualului Kostas, pidosnic iluzionist şi maestru (aproape absolut) al fărădelegii, dictată, corectată, inventată (de scrib) şi apoi scrisă cu propria mână, chiar şi cu ochii închişi, e plină de poveşti (Kiva, Părintele Loukas, Yussuf, Manoil, Aleppo Aleppi), ipostaze ale slăbiciunii cărnii şi băltoace uriaşe de sânge sub ghilotina urii şi a răzbunării (cu o scenă remarcabilă: iadul rânduit ca o latrină). Şi, totuşi, în amestecul de visceral şi demonic, una dintre marile calităţi este tocmai absenţa pornografiei. Istoriile se deschid ca nişte tăieturi de cuţit, din care sângele (roşu şi negru, al vieţii şi al morţii) curge în exces, fără a crea impresia de surplus sau de falsitate. Cât de grea a fost incursiunea prin mintea întunecată a criminalului povestaş atât de influenţat de vestitorul prostituţiei universale, Beizadea Mihalache?

Mi-e foarte greu să vorbesc de această carte, de care încep abia acum să mă distanţez şi pe care am scris-o ca într-un fel de transă. La început n-a fost nimic premeditat, iar când am început să scriu (într-o noapte din august 2003), aveam în minte doar prima propoziţie: „Kostas a duhnit toată noaptea a moarte“, nici măcar nu ştiam cui îi aparţine această afirmaţie. Aşa că acest roman s-a inventat pe măsură ce s-a scris. Şi dacă în lunga mea convieţuire cu Kostas Venetis s-a întâmplat ceva cu adevărat miraculos, aceasta a fost faptul că, deşi l-am lăsat deoparte de mai multe ori, i-am regăsit, de fiecare dată când l-am reluat, tonalitatea exactă, dar am regăsit mai ales acea stare de transă care îmi dădea uneori senzaţia stranie că scriu după dictare. Prin urmare, n-am pornit de la un proiect coerent, nu sunt un „autor cu program“, n-am vrut să demonstrez nimic, ci doar să scriu o poveste. Aş fi totuşi contrariat şi dezamăgit dacă cineva ar interpreta această carte drept un manual de amoralism sau drept un roman pornografic. Socotesc că scenele în care se face sex nu au nimic senzual, sunt triviale, abjecte, uneori chiar bestiale… Iar faptul că eroul principal este homo nu face din această carte una cu „problematică gay“ (cum am citit pe un blog). De altfel, cred că (dacă mi-e permis să-mi dau cu părerea) personajul meu e un homosexual destul de atipic, căci la el homosexualitatea nu este nici genetică, nici rezultatul unei opţiuni deliberate, ci pur şi simplu plata păcatului… Scriind despre toate acestea, fireşte că mi-am asumat riscul de a fi întâmpinat cu ostilitate de o parte a publicului, căci în literatura română nu s-au prea scris asemenea cărţi… Totuşi, până şi moraliştii cei mai severi ar trebui să admită că, pentru ca să poată fi combătut, răul trebuie mai întâi arătat, iar treaba scriitorului e (atunci când îl abordează) să-l înfăţişeze cât mai obiectiv cu putinţă. Referitor la celelalte personaje, aş vrea să fiu reţinut pentru că nu îmi place să mă autocomentez. Ţin doar să mărturisesc că personajul de care m-am ataşat foarte mult a fost Manoil. Iar despre Beizadea Mihalache ar fi bine ca cititorul să se ferească de capcanele discursului său învăluitor şi să nu se dovedească în faţa sa la fel de slab de înger precum Kostas Venetis. Ar mai fi de adăugat că n-am urmat, scriind Viaţa lui Kostas…, în mod conştient şi asumat, nici un model, dar e posibil să fi fost influenţat de foarte mulţi scriitori pe care îi admir şi pe care îi recitesc regulat, de la, să zicem, Dostoievski şi Sade până la Mateiu Caragiale şi Eugen Barbu. Sau chiar până la autorii de romane senzaţionale (Dumas, de exemplu), pe care eu, unul, i-am citit mereu cu plăcere. Nu sunt nici atât de arogant, nici atât de naiv încât să nu realizez că totul a fost deja scris, şi nu doar o dată, ci de zeci, poate chiar de sute de ori.