Dacă ar fi să căutăm cuvântul “frică” în dicţionar, am afla că ea nu reprezintă altceva decât o „stare de adâncă neliniște și de tulburare, provocată de un pericol real sau imaginar”, dar frica are o semnificaţie mult mai puternică. Pentru mulţi oameni frica a devenit parcă un mod de viaţă. Suntem înconjuraţi de frică, de teama că oamenii din jurul nostru ne-ar putea părăsi sau că situaţiile care ne marchează viaţa ar putea lua o întorsătură drastică, marcând astfel o schimbare în cursul ireversibil al timpului şi, implicit, al propriului destin pe care încercam cu disperare să-l proiectăm.

Ne este frică de ceea ce am putea deveni dacă ne-am lăsa conduşi de propriile principii şi concepții, pentru că în acest fel, am reuşi să devenim noi, fără vreo influenţă din exterior. Dar refuzăm sa ne cunoaştem sinele, în speranţa că nu vom mai fi nevoiţi să apelăm la, probabil, cel mai important judecător, propria conştiinţă. Deşi ar trebui să fie constructivă, frica ne-a afectat de-a lungul timpului, făcând din noi obiecte temătoare de o realitate care, poate, nu ar trebui să fie la fel de înfricoşătoare precum pare. Frica devine astfel unul dintre cei mai mari duşmani ai omului. Suntem bolnavi de frică, atât psihic, cât şi fizic. Suntem stresaţi, anxioşi, iar aceste lucruri ne afectează viaţa de zi cu zi. Suntem nehotărâţi şi mereu în căutare de ceva nou, dar preferăm să rămânem încredinţaţi unei realităţi în care poate ne simţim confortabil.

De aceea tind să cred că oamenii sunt foarte speriaţi de schimbare. Nu milităm pentru rutină, dar ne este frică de o posibilă deviere a cotidianului. De aceea, schimbarea pentru mulţi dintre noi reprezintă poate una dintre cele mai mari temeri. Nefericiţi în propria existenţă, refuzăm să credem că poate transformarea, nu numai în plan exterior, ci şi în plan interior, ar putea sa ne provoace, cumva, o stare de fericire. În principal nu ideea de rutină ne afectează, ci lipsa de curaj, curajul de a lua atitudine şi a face o schimbare, o transformare în bine a sinelui şi a lumii de care suntem înconjuraţi.

Revenind la ideea de frică, am constatat că pentru toată lumea, pentru cei cărora le este frică şi afirmă cu tărie acest lucru, dar şi pentru cei care refuză să creadă că sunt capabili să perceapă această stare, teama este în acelaşi timp o realitate, o problemă şi o taină. Realitate pe care nu o putem evita, problemă pe care nimeni nu a reuşit să o rezolve, frica rămâne în acest fel taină. Putem să ne impunem să nu ne fie frică, dar rămânem totuşi cu o mică ezitare, un obstacol care, în final, nu va face decât contrariul motivaţiei iniţiale. Pentru prima dată am privit conceptul de frică dintr-un alt unghi şi am realizat astfel că nu putem renunţa la frică, la fel cum nu putem renunţa la noi. În final, frica nu va reprezenta decât un alt obstacol în drumul nostru prin viaţă.