Într-o zi, doamna profesoară de franceză m-a întrebat cum de mai am timp să scriu poezii sau să citesc, acum că sunt în clasa a XII-a, nu „trebuie” doar să învăț? I-am răspuns senină că prefer să fac un lucru din plăcere, decât să fac un lucru pentru că „trebuie”, că pun pe primul loc mulțumirea și fericirea sufletească, nu părerea celor din jurul meu, care se uită strâmb când iau o notă medie pentru că am citit și nu am avut dispoziția necesară să învăț la materia respectivă. I-am mai spus că știu chiar și să renunț uneori la ceva ce „trebuie” pentru ceva ce mă mulțumește și mă face să mă simt bine. Doamnei profesoare i s-a părut destul de îndrăzneț acest lucru (eu cred că m-a apreciat, deși nu a arătat asta).
De fapt, „trebuie” ăsta, e folosit cam greșit, cred eu. E plasat în niște contexte care de multe ori nu sugerează o lege sau o regulă, ci doar se dorește ilustrarea curajului persoanei care îl folosește, sau uneori mândria funcției pe care o are. Am cunoștințe care cred că a avea nota zece pe linie, indiferent de mijloace, îi aduce pe treapta perfecțiunii, nu că acest nivel ar exista în realitate, și că asta valorează mai mult decât a face sau a învăța un lucru din plăcere. Cică „trebuie” să obțină doar nota 10.
Acest tip de persoane nu știu să arunce un refuz din când în când, sau să își spună adevărata lor opinie, indiferent de cum sună ea. Din punctul meu de vedere, în loc să își coloreze viața, și-o transformă într-una monotonă, alb-negru. Nu vreau să sune a jignire, căci nu este altceva decât propria mea părere. M-am cam săturat de situațiile în care dacă obțin nota 8, iar o perfecționistă obține nota 10, ea se holbează la mine și mă vede un om fără valoare, aproape incultă. Uneori mă amuză teribil pentru că spre deosebire de ea, știu să îmi hrănesc sufetul cu artă, literatură, muzică și uneori sport. Poate că acea notă de 8 a fost luată după o noapte în care nu m-am putu dezlipi de o carte bună, mult mai importantă pentru mine decât o anumită materie, care sunt convinsă că nu îmi va folosi mai departe, sau pe care știu că nu o pot învăța la școală într-un mod plăcut, ci doar acasă, explorând din proprie inițiativă acel domeniu din care face parte.
Tot acest gen de persoane cred că a învăța înseamnă a toci. Eu cred că a învăța înseamnă a aprofunda acasă o informație, cu care la școală s-a încercat să ni se atragă atenția. Am învățat în timp că e bine să refuz când simt, că e bine să fac ce îmi place, că e bine să fiu EU în oricare situație în care sunt implicată, că e bine să îmi spun părerea, că e bine să nu mă las călcată în picioare, că e bine să știu să mă descurc singură și că nu există perfecțiune. Deci, verbul ăsta „trebuie” nu este degeaba impersonal. El nu e pentru persoane. E pentru roboți…
DIANA DĂSCĂLESCU este elevă, în clasa a XII-a, la Colegiul Național „Constantin CARABELLA”, din Târgoviște…