1.Obamesc

Timp de opt ani, politica externă a președintelui Barack Obama a făcut America să arate ca o rață mecanică – oarbă, surdă, măcăind pe fundul unui lac fără apă. “Doctrina” a fost acreditată prin sloganul Leading from behind.

Drept urmare, Dicționarul Diplomației Ubuești înregistrează în acest final de an un nou termen: “obamesc.” Ageamiul – șef și echipa lui pleacă, nu înainte de fi oferit și ultima măsură a unui diletantism “inovator”.

În loc să asigure o exemplară tranziție a puterii, așa cum i-a fost oferită echipei sale acum opt ani, Obama, între două partide de golf în Hawaii, s-a apucat de plătit polițe. “Moștenirea Obama” devine astfel și mai grea.

Primul pe listă – Benjamin Natanyahu. Cum n-a avut cojones să-l contreze pe “Bibi”, când acesta l-a umilit chiar la Washington, într-un discurs de pomină în Congres, Barack Obama l-a lucrat pe Natanyahu la ONU.

Leading from behind l-a trădat pe Barack Polichinelle: Israelul a anunțat că deține probe “ironclad” (a se citi ”beton armat”), potrivit cărora Casa Albă a ințiat și coordonat rezoluția votată în Consiliul de Securitate.

A urmat un discurs obamesc al lui John Kerry, care a turnat și mai mult gaz peste foc. După decenii în care Statele Unite au fost – deseori în chip necondiționat – de partea Israelului, azi au descoperit că au principii.

Cu ale sale bune și rele, Israelul este singura democrație într-o zonă în care Statele Unite nu pot avea încă un aliat mai de nădejde. Excesele unei administrații israeliene ori ale alteia trebuiau descurajate la timpul respectiv.

Nu au fost. Sau au fost, dar în forme care le-au făcut inutile. Azi, când una din părțile aflate în conflict continuă să nu recunoască dreptul la existență a celeilalte, rolul mediatorului rămâne aproape imposibil. Restul sunt vorbe.

Al doilea pe lista jucătorului de golf Barack Obama – un fel de caricatură a lui Tiger Woods – este Putin. După ce a intonat imnul “Noi, cu mușchii ca oțelu’,/Vom culege mușețelu’”, Barack l-a amenințat pe Volodea.

Cu ce? Urmează să aflăm. De ce? S-ar fi amestecat în alegerile prezidențiale americane și din cauza asta Hillary Clinton a pierdut. Totuși, până și atât de partizanul The New York Times repetă că dna Clinton a pierdut pe mâna ei.

Singurul gest respectabil de politică externă a lui Obama a fost să refuze (2011) participarea la complotul inițiat și reușit de Angela Merkel și Nicholas Sarkozy de îndepărtare a lui Silvio Berlusconi din funcția de premier.

Desen © DION

În 2009, Barack Hussein Obama venea la Casa Albă însoțit de prietenul său Rahm Israel Emanuel. Grație aroganței și stilului “Take-no-prisoners! “Dead! Dead! Dead!”, ”Rahmbo” n-a rezistat ca Chief of Staff decât doi ani.

Azi, ”Rhambo” este primarul autoritar al orașului Chicago, urbe revenită la legendara sa rată a criminalității – numai în weekend-ul trecut s-au înregistrat 17 morți și 41 de răniți. Probabil de vină este tot Donald Trump!

După alegerea acestuia din urmă drept președinte al Statelor Unite, Michelle Obama s-a specializat în rolul de Baba Vanga a Americii – totul se va prăbuși, America va intra în colaps total, nu mai există nicio speranță.

Fără a fi neapărat suporteri ai președintelui-ales, Donald Trump, foarte mulți americani speră să nu mai vadă vreodată la Casa Albă personaje de toxicitatea celor care se pregătesc să o părăsească.

Chiar dacă sunt ele bine educate, arată bine, au umor, se îmbracă ireproșabil și se dovedesc retori admirabili. Vorbitul e una, făcutul – alta.

Goodbye, Leading from behind!

2.Lame duck, clasă și lupta de clasă

În politică, “lame duck” este un politician al cărui succesor a fost deja ales. Nu există nicio obligație legală pentru cel care este pe picior de plecare să facă mai ușoară viața celui care îi urmează, dar încercarea de a lăsa în urmă-i cât mai multe incendii, pentru a-i da de furcă succesorului, este cel puțin jenantă.

Există președinți americani care, după înfruntări aprige – și nu doar electorale – au dovedit clasă.

Când îmbrăcase deja “fracul” de lame duck, 1992, președintele George H. W. Bush s-a confruntat cu un episod politic internațional foarte important. A pus mâna pe telefon, l-a sunat pe președintele ales – William J. Clinton – și i-a spus acestuia că nu vrea să facă publică o poziție a Casei Albe fără să-l consulte.

S-au consultat. Bush a făcut publică poziția sa. Clinton a făcut același lucru, susținând poziția Casei Albe. Chiar dacă nu ar fi căzut de acord asupra poziției respective, președintele care pleca își făcea datoria de a-l consulta pe președintele care venea în legătură cu motivele unei ultime poziții în materie de politică externă.

O altă cutumă este aceea ca, la plecarea de la Casa Albă (20 ianuarie), fostul președinte să lase noului președinte câteva rânduri într-un plic. În urmă cu ceva vreme, Hillary Clinton posta fotocopia scrisorii lăsate lui Bill Clinton de George Bush, mărturisind că, recitind-o, a fost atât de impresionată încât i-au dat lacrimile – “It moved me to tears, just like it did all those years ago.”

”You will be our President when you read this note. I wish you well. I wish your family well. Your success now is our country’s success. I am rooting hard for you. Good Luck.”

Cu doar trei săptămâni înainte de a părăsi Casa Albă, Barack Obama nu face gestul de curtoazie de a discuta cu președintele-ales poziția pe care Statele Unite o vor adopta la o ședință a Consiliului de Securitate al ONU. Dintr-o antipatie dublă – pentru Natanyahu și Trump –, Obama preferă să instrumenteze, pe ascuns, o rezoluție anti-Israel și să întețească vâlvătaia unui conflict. Dar este prins cu mâța în sac.

Mai face un pas și expulzează 35 de diplomați ruși ca răspuns – printre altele – la presupusa spargere a poștei electronice a Partidului Democrat de către oameni ai Kremlinului, pe care îi face, implicit, vinovați de eșecul candidatei Hillary Clinton; ficționalizare a unui eșec care nu a avut nevoie de sprijin extern.

Într-un gest de-o ironie cinică, de care America nu ar fi avut nevoie, durul Vladimir Putin anunță că nu va expulza diplomați americani, așa cum se “reciprochează” în asemenea situații. Mai mult,  îi invită pe copiii diplomaților americani acreditați în Rusia la sărbătorirea Crăciunului și Anului Nou la Kremlin.

Ca și în alte domenii, și în politică există clasă și lipsă de clasă. După ce, în chestiuni de politică externă, Barack Obama a jucat, cu mare succes, rolul de lame duck, și asta timp de opt ani, și-a zis că, înainte de a pleca de la Casa Albă, a venit momentul să-și arate mușchii.

Și i-a arătat. I-am văzut: noroc că nu a lansat un război nuclear împotriva Patagoniei.

Nu știu dacă Obama va respecta măcar cutuma de a lăsa pe masa președintelui din Biroul Oval câteva rânduri pentru succesorul său. Nu vreau nici să ghicesc ce i-ar putea spune Obama lui Trump într-o asemenea notă.

Cel ce pleacă e invitat să ia cu el perna umplută cu luptă de clasă, cartea rasială pe care a jucat-o cu inconștiență, fotografiile americanilor uciși în Benghazi, ilustratele cu “Salutări din Alepoo!” și paginile Acordului nuclear cu Iranul.

Cel ce vine este încurajat să aducă cu el curaj, prudență, demnitate, fermitate, flexibilitate, echitate, înțelepciune și obraz.

Să avem încredere în 2017!

DORIN  TUDORAN este un important poet, eseist, publicist și disident politic român. Suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să preluăm, în CULTURA  DE  SÂMBĂTĂ,  texte din CERTOCRAȚIA ( aici postăm și ne umplem de blogdaproste )…