O metaforă: Breban e un jeg!

Copertă & Copyright 2012 – ION BARBU

Theodor Paleologu: „Patapievici şi Liiceanu, a spus el (Nicolae Breban, nota mea, DT), ar trebui împuşcaţi. Dacă Nicolae Breban ar delira pe cont propriu, ar fi un caz relativ banal de demenţă senilă cu puseuri de violenţă verbală dusă la extrem. Dar nu e acceptabil să angajeze instituţii precum Institutul Cultural şi Academia Română.”

Nicolae Breban: „A fost o metaforă, poate nefericită, dar arată faptul că eu disprețuiesc atacurile la adresa neamului românesc și a istoriei acestui neam. Vroiam să spun că probabil polonezii ar fi reacționat foarte dur. Asta vroiam să spun. Pe când în România nu a reacționat nimeni. Disprețuiesc pe cei care atacă istoria și limba româneasca. Asta e tot ce am spus. N-am spus nimic de Liiceanu.”

Vă rog să-mi permiteți să folosesc (și eu) o metaforă:

Nicolae Breban e un jeg, un colaborator împuțit al lui Nicolae Pleșiță. Vroiam să spun un necolaborator, curat ca apa de izvor, al Securității. Metafora mea poate că e nefericită, dar arată faptul că eu disprețuiesc atacurile la adresa neamului polon și a istoriei acelui neam, plus la adresa Academiei Poloneze de tăiat frunze la cine mai are chef să piardă timpul. De Liiceanu poate că n-a spus; dar a mai spus.

Bibliografie metaforică:

„Directorul Contemporanului – Ideea europeană a pus în scenă un fel de spectacol de sunet şi lumină, în care, fireşte, sunetul major a fost vocea dlui Breban, marea conştiinţă românească de azi, iar proiectoarele puneau sub lumină inculpaţii la indicaţiile măscăricilor de serviciu. Spectacolul s-a intitulat Democraţie şi antisemitism în România. Evident, democraţii erau domnull Breban & Comp, antisemiţii – domnii Manolescu, Liiceanu şi alţii. Invitat de onoare, domnul Edgar Reichmann, prezentat domnului Marin Mincu la Paris, acum vreo două decenii, de domnul Nicolae Breban, drept „omul nostru care scrie despre noi la ziarul Le Monde”. Numai că, aşa cum îşi aminteşte domnul Marin Mincu, într-un excelent text publicat în Cotidianul, cînd a încercat să paseze dlui Reichmann, în prezenţa domnului Breban, într-un bistrou parizian cîteva „fotografii ce-i incriminau pe soţii Ceauşescu”, a fost „consiliat amical” să renunţe la asemenea acte de „vitejie”. Titlul articolului semnat de domnul Mincu era De ce îl <protejează> Nicolae Breban pe Edgar Reichmann? /…/ ”

Victimele acestui proces-mascaradă, de tip stalinist, au refuzat să se prezinte în faţa procurorilor, drept pentru care, autodeclaratul Justiţiar-şef, domnul Nicolae Breban, şi-a adus aminte de vremurile cînd era membru supleant în CC al PCR şi de arsenalul din dotare pe atunci: „Noi am invitat expres pe domnii Liiceanu şi Manolescu, ca să dezbatem acest scandal. Ar fi fost potrivit ca cei (diafanele cacofonii ale academicianului Breban!) doi să vină aici, ca să-i apărăm. Nu putem să-i apărăm dacă ei lipsesc. Dacă ei lipsesc, vom fi noi aici. Mai puţin amabili, pentru că amândoi au avut derapaje.”

Interesant, nu? Apăra-te-ar N. Breban!

„Şi domnul Liiceanu se face vinovat de anumite neglijenţe. De exemplu, a publicat în Editura Humanitas cărţi ale unor extremişti de dreapta, ale unor fascişti legionari, ale unor profascişti, fără să avertizeze lectorul, şi care se vând în România unor oameni care nu cunosc bine problema şi care pot fi induşi în eroare de asemenea texte, care pot părea propagandă.”, a continuat domnul Breban…

Revenind la cazul inculpatului Manolescu Nicolae, indignarea Justiţiarului-şef Nicolae Breban atinge cote atît de înalte, încît comite chiar un sublim şi involuntar act de autocritică. Cel numit în 1970 Redactor-şef al României literare chiar de dictatorul Nicolae Ceauşescu  declară: „Nu poţi, în numele României literare care 30 de ani l-a lins în fund pe Ceauşescu cu neruşinare fără margini, sigur, ajutând pe unii scriitori români, publicînd unele texte bune, să dai lecţii Le Monde-ului, nu numai cel mai important ziar din Franţa, dar unul dintre ziarele mari ale Europei.”

Cum se zice, limba (ce-i drept, cam încărcată prin practicarea năravului mai sus mărturisit de domnul Breban) păcătosului adevăr grăieşte.

Într-un număr al Cotidianului, inculpaţii Manolescu Nicolae şi Liiceanu Gabriel sînt luaţi la refec şi pentru sabotarea limbii române. Scrie dl Breban: „Curios e faptul că, deşi Academia Română a stabilit elementele esenţiale de grafie a limbii literare, unele edituri – Humanitas – şi unele reviste literare – România literară etc. – printr-un fel de frondă pe care nu o înţelegem, se încăpăţînează să respecte coloratura pro-slavă a lui Al. Graur!…”

Nu doresc să-mi spun părerea aici despre disputa între susţinătorii lui „î” şi cei ai lui „â”, dar cum domnul Breban se ascunde, încă o dată, după poalele Academiei Române, cînd lansează asemenea atacuri, ar fi cîteva lucruri de spus.

Primul – dacă ar fi consultat colecţia Vieţii Româneşti din perioada Iaşi (Viața romînească), ar fi văzut că grafia cu „î” era folosită în acea revistă de căpătîi a culturii române înainte de „coloratura” lui Al. Graur. Al doilea – cînd minţi cu grosolănia de care se dovedeşte capabil domnul Nicolae Breban, mai contează că o faci cu „î” sau cu „â”? Al treilea – în ce limbă este scris pasajul:  „Apoi, foarte multă lume, printre care şi foştii mei amici şi <complici> ai disidenţei mele (ca domnul Manolescu sau G. Liiceanu!), îmi ascund propriul meu nume, în această calitate, deşi…”, fiindcă nu cu limba română avem de-a face aici.

Cum adică „îmi ascund propriul meu nume”? De cine i-l ascund? De chiar Domnia sa, de domnul Breban? Cînd scrii româneşte ca domnul Breban şi mai eşti şi membru al Academiei Române, mai înţelept este să faci „ciocu’ mic”, dacă tot nu ai curaj să-i ceri domnului Manolescu nişte meditaţii gratuite ori să te adresezi chiar Academiei spre a-ţi organiza nişte cursuri, cum spuneam, fie şi foarte, foarte serale, de acomodare cu limba pe care o tot aperi atît de zgomotos.” (Adevărul literar și artistic, 6 august 2002; http://www.dorintudoran.com/haiducul-de-salon-un-megaloman-la-portile-dizidentei/)

Radu Boroianu: „Din păcate, Academicianul Nicolae Breban a crezut de cuviință să răstălmăcească propunerea mea de a conduce onorific un consiliu consultativ, repet, consultativ, al Președintelui ICR și s-a închipuit instalat ca Despot al instituției. Oricât de luminați, despoții nu pot fi acceptați ca ambasadori culturali.”

Eu aș mai avea metafore nefericite, dar prefer să „dau o înaltă apreciere” opțiunii fericit exprimate de Nicolae Distonocalm: „Foarte bine. E bine să ne mai calmăm puțin.”

Așa e. Altfel, din metaforă, Academia Română devine o glumă de prost gust.

DORIN TUDORAN este un important poet, eseist, publicist și disident politic român. Suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să preluăm, în CULTURA DE SÂMBĂTĂ, texte din CERTOCRAȚIA (aici postăm și ne umplem de blogdaproste)…