O maneá, două manele

Desen & Copyright @DION

Ni se semnalează că Mircea Eliade est foutu, e terminat ca istoric al religiilor, nu mai dă nimeni două parale pe studiile sale.

Primul convorbitor:

“Vă surprinde faptul că românii nu sînt la curent cu, sau nu vor să audă, sau nu sînt pregătiți să audă faptul că Eliade nu mai e apreciat nicăieri în afara României, că e văzut doar ca un comparatist erudit, cu metode depășite și discreditate, a cărui stea a apus și care nu își mai are locul în dispozitivul cultural de astăzi?

Al doilea convorbitor:

“(…) Pe Eliade l-ați caracterizat foarte bine: a intrat în istoria culturii, dar a rămas acolo. E învechit. Eliade nu mai e în actualitate din niciun punct de vedere, pentru că întreaga viziune asupra istoriei religiilor s-a modificat. “

Nu întreb care sunt calificările celor doi convorbitori în domeniul istoriei religiilor. În schimb, mă întreb unde ar fi trebuit să “avanseze” Eliade, după ce a intrat în istoria culturii, ca să nu se învechească.

Mecanismul culturii “clădite” prin excluderi și “învechiri” e o jucărie veche.

Roland Barthes e terminat, fiindcă Umberto Eco scrie altfel despre semiotică, filozofie etc. Jacques le Goff este și el foutu, fiindcă Ernst Breisach aduce o altă perspectivă în abordarea istoriei. Cine mai intră azi într-o expoziție Goya, după ce a văzut un tablou al lui Francis Bacon? Cine mai are chef de gălăgia lui Mozart, după ce a ascultat tăcerile lui John Cage? Cine este tolomacul care să mai dea doi bani pe Mona Lisa lui Leonardo da Vinci, după ce a văzut un Portret al Adelei Bloch-Bauer făcut de Gustav Klimt? Și așa mai departe.

Chiar să fie adevărat că prea multă minte strică, mai ales când este “la curent” cu tot și cu toate?

În anul 2004, președintele Ion Iliescu a decorat una dintre otrepele pestilențiale pre și postdecembriste – Corneliu Vadim Tudor.

Azi, la dispariția celui din urmă, cel dintâi, în loc să plângă cu capul pe colecția penală Săptămâna & România Mare – Tricolorul și să mediteze în solitudine la cât de nedrept-capitalistă este moartea, ne copleșește cu o perlă socialist-științifică: “A slujit România, sprijinind consensul național.”

Așa e: zici Vadim Tudor, zici fondator de “consens național”!

Moartea unei javre a înviat în sufletul unui fost șef de stat respectul pentru fondatorii României infracționale.

Inenarabilul Gigi Becali aduce o rază de lumină în aceste clipe de deznădejde în care se zbate națiunea vadimiană, reamintindu-ne esențialul – deși Vadim a plecat, modelul său de Românie a câștigat:

“A fost la mine la puşcărie în 2009, când mi-a propus să intru la europarlamentare pe listele PRM, ca să scap de puşcărie. Aşa a şi fost. Am fost eliberat după două săptămâni, în 2009.”

La 14 septembrie 2015, Corneliu Vadim Tudor n-a murit. A scăpat, definitiv, de pușcărie și de calomniile care l-au urmărit atâtea decenii: erudit, scriitor, patriot, jurnalist, tribun și om politic.

DORIN  TUDORAN este un important poet, eseist, publicist și disident politic român. Suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să preluăm, în CULTURA  DE  SÂMBĂTĂ,  texte din CERTOCRAȚIA ( aici postăm și ne umplem de blogdaproste )…