de Constanţa POPESCU

Toamnă, proaspătă culoare
Toamnă, pasăre cursă de galben prelins,
din boabe sparte de soare,
se înalță din codri spre mare
covor nesfârșit de petale și frunze,
trosnesc sub pașii căutători de jurăminte
uitate în primăveri plecate,
când nu știam culorile și număram cu soț.
Ce frumos miroase a toamnă,
și a mere, a gutui
într-un timp uitat de iubire,
căutători prin anotimpuri
prin gânduri și prin dorurile mute.
Făurari de vise și povești,
te așteptam să-mi spui ca „mă iubești”
sub frunze să mă îngropi,
ca să revin la primăvară, mai bună
și mai proaspătă culoare neinventată încă.

Anotimp
Spune-mi unde-mi ascunzi bucuriile,
petale de soare stropite cu rouă
de lacrimi tăcute?
Spune-mi unde se sparge tăcerea,
să calci pe cuvinte,
și talpa ta rănită, să o vindec eu,
în noaptea rămasă nedeschisă între noi…
Te adulmec, te clădesc, celulă cu celulă,
după tiparul inimii mele,
cu multe by-pass-uri, în vreme,
până când vom pășii în unicul anotimp
netocit, iubirea, restanță netrecută de vreme.
Te caut în toate anotimpurile
ca și cum ai fi începutul
iar eu primul tău spectator
într-o piesă care se cheamă, dorință.