Cred că de multe ori mă iau prea în serios, ceea ce se întâmplă și în cazul articolelor pe care le scriu pentru Cultura de Sâmbătă. Ca de obicei, caut un subiect profund, pe care să îl tratez, bineînțeles, cu seriozitate, doar sunt o studentă serioasă a celei mai prestigioase instituții de formare în artele vizuale din țară. Cu o atitudine preocupată, așa cum îi stă bine persoanei prezentate mai sus, mă așez în fața laptop-ului, cu intenția să produc un text ale cărui idei să transforme lăuntric indivizii și societatea. Încep să tastez. Deodată observ, în ciuda baletului meu frenetic  pe tastatură, că literele încetează să apară pe ecran. Curând, cursorul se alătură lor în călătoria spre ținutul invizibil și nepalpabil al lui 0 și 1, în ceea ce eu calific a fi un boicot al unui demers cultural cât se poate de… serios.  Îmi spun: “Ce mă fac? Trebuie să scriu și să trimit articolul.” Se pare, însă, că tovarășul meu nu dorește să coopereze, în ciuda insistențelor mele.

Așa că mă înarmez, ca în vremurile bune, cu o coală de hârtie și un creion și încep. Încep să mă uit la pagina albă și o privesc cu circumspecție, ca atunci când vreau să creez o imagine nouă, care să revoluționeze istoria artelor. Hai s-o las ceva mai moale, era mai amuzant când desenam fără să-mi propun nimic extraordinar, doar de dragul actului în sine.

Da, cred că ar trebui să iau lucrurile mai puțin în serios, bietul Serios s-a cam săturat să car tot felul de obiecte, oameni și situații în el, în plus simte din ce în ce mai mult că nu se mai integrează  în societate. I-a trecut prin minte să se reprofileze și să încerce să-și schimbe și identitatea, ținând cont că este cam pierdut în zilele noastre.  Ce să facă seriosul în preajma domnișorilor al căror obiectiv turistic preferat este salonul de înfrumusețare? Mă întreb de ce ar merge să viziteze un muzeu sau o galerie când pot învăța despre estetică cu ajutorul benzilor de epilat? Vremurile s-au schimbat și dacă nu doar fetele sunt cele care se epilează, nici Kant nu mai este cel care vorbește despre plăcerea estetică, ci Kent, consumat unde-ți permite legea.

Oamenii din ziua de azi își raportează existența la filosofia lui Hegel, trăind în sine și pentru sine. Sinele este un lucru esențial atunci când ideea de alteritate se rezumă la termenul „dujman”. Îl cunoașteți din versurile unor “balade sentimentale”,  cântate de artiști ale căror nume au rezonanțe culinare. Și nu mă refer la parizer… Și pentru ca maneaua a ajuns sa aibă o așa mare valoare, ne-am trezit cu ea ca obiect de studiu la Conservator, de vreme ce este percepută ca o emblemă a modernității. Și cum românul vrea să fie în rând cu moda, iar muzica tradițională i-a devenit desuetă, s-a alăturat acestui gen care reflectă evoluția spirituală pe plaiuri mioritice, demonstrând tuturor, când statutul social, când lamentarea în fața furtunilor vieții, totul bine condimentat cu mișcări ce sugerează ritualuri ale fertilității.

“I’m a Barbie girl, in a Barbie world, life in plastic, it’s fantastic!” erau versurile unui cântec renumit în perioada în care mă jucam cu păpuși. E natural ca păpușile să fie confecționate din plastic, însă putem vedea că aceeași naturalețe s-a transferat multor domnișoare din zilele noastre, mai mult sau mai puțin tinere, care, în goana după “fantastic”, și-au făurit identități de zâne, devenind personaje în situații demne de Caragiale. Le întâlnim pretutindeni: TV, politică, internet, toate având o strategie comună,  și anume că se folosesc de… poziții pentru a atinge poziții. Sunt adevărate exemple în ceea ce privește generozitatea (orientată către ele însele) sau obținerea de sponsorizări pentru cauze nobile, asigurând pâinea cea de toate zilele a marilor branduri. Ce contează că prețul unei poșete este mai mare decât întreținerea unui student? Tot ce contează este să fie “în tendințe”. Și tendința generală este una de simplificare a vieții, de parcă ne-am întoarce la nevoile primare ale speciei, folosindu-ne, ca o ironie, tocmai de mijloacele unei evoluții tehnice de sute de ani. Cu cât avem mai la îndemână un lucru, cu atât mai mult ajungem să-l folosim în scopuri superficiale. Să ne gândim doar ce eforturi intelectuale s-au consumat pentru ca noi să putem să ne facem selfie-uri.

Acum îmi dau seama că multe din situațiile din viața noastră le-am putea trata cu ironie și umor, dar problemele din spatele lor ar trebui tratate cu seriozitate.

ERICA OPREA e studentă la UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de Carabella…