Îmi aduc aminte o întrebare dintr-un test la filozofie: ne naștem sau devenim oameni? O întrebare care naște, în cadrul procesului de a i se oferi un răspuns, o altă întrebare:  ne naștem cu o identitate sau devenim o identitate?

Obișnuiam să cred mai mult în acele elemente înnăscute, în acele elemente a priori, care ne-ar alcatui, ignorând aproape cu desăvârșire experiența, experiențele. Am crezut, câteodata, în mod naiv, că gândirea poate înlocui multe lucruri netrăite, printr-un set de convingeri puse teanc în aceeași gândire. Poate că e mai sigur să presupui că normele sunt adevăr universal și să nu înțelegi cum altcineva nu le poate respecta, în condițiile în care tu nu ai trăit altceva și ai avut toate condițiile necesare să le respecți.

Bineînțeles, începi să crezi în scopuri nobile, în lucruri mărețe, în idealuri grandioase și pline de glorie pentru care îți pui la bătaie acea gândire și acea viață  morală. Asta până când îți dai seama că, deși ceea ce faci este în conformitate cu normele și cu așteptările, ceva lipsește, ceva ce poate aveai și tocmai de aceea ți se părea a fi firesc. Privind spre cer îți scapă tot ce se petrece pe pământ. Și omul a fost creat din pământ.

Și acea gândire care nu încetează a reflecta la probleme ca identitatea încep să-și dea seama că măreția, puritatea și milioanele de idealuri în orizont abstract nu mai stau în picioare și conștientizezi că ești făcut din lucruri mărunte, atât de umane și atat de personale. Pe unele le conștienizezi prin faptul ca-ți lipsesc, realizezi că tu ești mare parte plămădit din ele, pe altele ai vrea să le negi, dar sunt și ele elemente ale sumei sinelui. Doar ce e mărunt ne alcătuiește, doar ce e mărunt este, în fapt, important. Eu sunt un gust de mâncare, un joc pe care l-am jucat, o floare pe care am mirosit-o, un regret pe care l-am avut. De cele mai multe ori o încercare de recuperare apare concomitent cu o încercare de descoperire sau de redescoperire a identității, nu ne mai recunoaștem pe noi înșine, poate, deși amintirile identităților noastre fac parte din identitatea noastră prezentă. Bineînțeles, procesul nu poate fi refăcut complet, pentru că identitatea este intim legată de timp și condițiile  exterioare, dar și interioare. Dacă exterior totul ar fi identic cu ce a fost la momentul X, ceea ce este, firește, imposibil, noi nemaifiind identici cu sinele de la acel moment, efectul asupra noastră nu va mai fi în mod identic același. Putem fi chiar dezamăgiți, în special de noi înșine și de încercările noastre de a ne agăța de ceva care a fost valabil cândva.

Apelând la gândirea care de această dată ia în considerare experiența, o gândire cu o identitate transformată, putem să riscăm să afirmăm chiar că însăși devenirea devine și deci că ritmul devenirii s-a schimbat, un ritm care în unii dintre noi nu s-a fixat în mod natural și deci un ritm care nu a reușit încă să se impună, astfel încât conștientizarea devenirii apare uneori mult mai târziu decât devenirea.

Cred că problema identității este una foarte dinamică, indentitatea în sine fiind dinamică, principal  regulă care se aplică fiind cea a devenirii. Poate tocmai de aceea se întamplă ca, întâlnindu-ne cu unii oameni după  un timp, să nu mai putem comunica așa cum o făceam, ceva să lipsească. Cele două identități au rezonat în intervalul de timp X, atunci când comuniunea avea loc într-un cadru unic și când dezvoltarea avea loc în condiții externe similare.

ERICA OPREA e studentă la UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de Carabella…