A. IOANA PIOARU,  prietena noastră la CDS…

Între 12 și 14 aprilie a participat la Târgul de Carte de la Londra. A avut un spațiu în Pavilionul Ilustratorilor unde a prezentat portofoliul ei cel nou editurilor din lumea largă…
Aparţinând uneia dintre primele generaţii a căror mentalitate nu a fost influenţată de ideologia comunistă, Ioana Pioaru este o tânără artistă care a început să se bucure, pe parcursul ultimilor ani, de recunoaştere naţională şi europeană. Absolventă a Facultăţii de Arte Plastice din cadrul Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti (2008 – licenţă, 2010 – master), Ioana Pioaru s-a impus rapid în atenţia publicului de artă prin lucrări care, provocând reacţii extrem de variate, reuşesc să nu lase pe nimeni indiferent.

( Dintr-un interviu apărut în CULTURA DE SÂMBĂTĂ) 

B.CONSTANȚA POPESCU – O carte nouă… 

În dimineața plânsă… de Dumnezeu

Poezia scrisă de Constanța Popescu are șansa bacoviană, acea șansă pe care ți-o oferă starea de izolare, de retragere în tine acolo unde locuiești doar cu impresiile tale, cu sentimentele tale și mai ales cu visele tale, pe care ți le construiești din adolescență și pe care încerci acum să le derulezi ca și cum ar fi fost toate, neîndoielnic, realizate. Note de tristețe, melancolie și mai ales de singurătate se pot distinge din aproape fiecare poem al acestor începuturi.  Constanța Popescu nu este chiar o debutantă în ale scrisului. Ea a publicat în anii tinereții în diverse reviste de specialitate, în diverse antologii și, pare-mi-se,  în cărți de autor, pe care, până la volumul de fată, Vinovati de nemurire, nu le-am văzut încă. Despre singurătate ea chiar se exprimă într-un poem așa: mă doare singurătatea din oase/ mă doare tăcerea anotimpului din mine/ Stau între ieri și mâine, oprită o clipă. Tocmai despre această oprire între ieri și mâine, despre acest echilibru asumat,  din interiorul sinelui său vorbește poezia Constanței Popescu, despre acel timp incert pe care ți-l oferă un destin, nu totdeauna cel visat. Pe un taler de balanță ea așteaptă spunând, aproape invocând divinitatea Hai, surprinde-mă, aruncă fericirea în mine,/ cu nopți și zile, toarnă bucuria flămândă/pe timpul ucis, prin Vinovați de nemurire, așa cum se intitulează această carte. Frica de înstrăinare, dar și de trecerea iremediabilă a timpului, o face să clameze: Oprește, Doamne, toamna asta/ pentru alt gând ce nu l-am avut încă./Nu știu ce să fac cu iubirea, unde să o păstrez sau să o dăruiesc, / să se odihnească./ Am risipit atât de multe…, o spune cu reproș, dar și cu înțelepciune. Așa cum spuneam mai sus, ea vorbește despre această oprire între ieri și azi, dar fără a fi egoism, ci mai degrabă o puternică dorință de a trăi clipa, de a-și îndăltui în acest infinit spațiu iubirea. Ca orice muritor ale cărui vise se împlinesc în poezie, Constanța Popescu tatonează Contactul cu nemurirea, dar o face într-un mod cu totul personal: „ Scrie-mi iubite,/ poemul fierbinte pe suflet,/ scrijelește literă cu literă/ un cântec de dorință ascunsă” vâltoarea neîmplinirilor capătă focului viu pe care încearcă să-l întrețină, dacă… „mă privești în ochi/ și o să ai contactul cu nemurirea”. Poemele sale sunt dominate  de o acută stare intimistă, o stare de continuă retractilitate, stări pe care și le manifestă aproape în fiecare poem. Aceste poeme par, și de fapt sunt, niște ”scrisori de dragoste”, niște ode aduse gândului de a iubi și de a și fi iubită în această oază de singurătate unde nu poți decât să visezi și să aștepți împlinirea unui gând. Cu fiecare clipă, poeta se  dorește a fi la început, sau poate la începuturi, pentru că își trăiește fiecare clipă, din  hrana unei taine, știind că toată bogăția doar în iubire constă și că „ iubirea nu tropăie/ și nu dorește veșmânt poleit”. În simplitatea unor sentimente nobile se poate construi, cu adevărat viața, se poate spera și se poate împlini prin fiecare poem. O anume stare de revoltă, totuși, o inundă, din când în când, răbufnind ca o lavă a unui vulcan, aparent adormit, și  poeta scrie: Când vor exploda, tăcerile iubite,/o să te acopăr cu șoapte, cu verbe/ care ajung fapte în crucea dimineților/ colorate discret în gânduri de taină, ca în dulce stil bacovian să spună, în finalul acestui poem: Mai pot scrie povestea, adu-mi încet mai aproape și vinul/ și tava cu vorbe discret aranjate,/ începuturi de carte,/ de rând, de gând, că nu știam că mai pot. Se vede că poeta Constanța Popescu nu și-a scris poemele doar în gând și dă dovadă că mai poate ca gândurile să și le aștearnă pe o coală, pe o sumă de coli și să întemeieze un adevărat almanah despre singurătate, despre iubire și despre speranță.  Cartea ei este, mai mult decât un manual despre singurătate, o bună lecție despre poezia trăită în singurătate, despre faptul că atunci când cu adevărat îți dorești ceva, acel ceva se va și împlini. În cazul ei, dorința se împlinește prin această carte. (Emilian Marcu)

 

C. Andrei Mihail RADU, un violonist de mare viitor…

La început de aprilie, un eveniment la Târgoviște: recitalul celor doi tineri talentați, Bianca Măriuca POPA la pian și Andrei Mihail RADU la vioară… Au cântat din Paganini, Bach, Chopin, Bazzini, Prokofiev, Sigismund Toduță. Mihail Jora și George Enescu. Sunt doi artiști tineri, printre cei mai buni din generația lor. Einstein s-a întrebat cândva: o masă, un scaun, un vas cu fructe şi o vioară; ce altceva îi mai trebuie unui om ca să fie fericit? Vioara e ca un suflet pe care-l chinui, plânge, ca un suflet blând pe care nimicnicia-l doare, scria un poet. Doi tineri frumoși au umplut cu muzica lor o seară de aprilie și mai avem o speranță, se mai poate trăi și așa… De curând, Andrei Mihail RADU scria în CULTURA DE SÂMBĂTĂ, revista la care colaborează de câțiva ani:  Fulguiește… Undeva, în depărtare, se aude dangătul clopotelor. Ușor-ușor, se deslușesc niște siluete de oameni călare pe niște roibi albi, ninși. Totul e static, încremenit… E ger năprasnic, și cerșetorii de la colțuri de stradă își suflă în palme, doar-doar s-or dezgheța mâinile. Le curg șiroaie de lacrimi, din cauza frigului. Lumea merge zgribulită pe străzi, formându-se o mișcare browniană alcătuită din cojoace, căciuli de astrahan,  pardesiuri, mânuși, cizme. Repezeală.

Aici e viața, au șoptit doi tineri îndrăgostiți, ea frumoasă și fragilă, el hotărât și sobru, priviți în jurul vostru și așteptați restul cuvintelor! Fără virtute, au cântat ei împreună, Dumnezeu nu este decât un cuvânt. Să ai mâinile albe… Ce bucurie! Să refuzi să crezi chiar și ceea ce vede toată lumea… Ne mai scapă și nouă un zâmbet, apoi ne revenim, ne e teamă că ne vede cineva și nu avem voie să fim fericiți. Un personaj celebru vorbea despre eul său, făcut terci, dar învăluit în tandrețe. Cum așa? Să fie gustul acru al vieții, ca o formă secretă de compătimire? Oamenii dau prea mare importanță cuvintelor, sunt tot ceea ce contează, numai ele au valoare. Știți cum se spune, avem nevoie de vorbe pentru a întemeia ceva. Și, mai ales, visăm un înger care ne spune ceea ce trebuie să facem. Și totuși, câtă nevoie avem de o vioară și de un pian, la ceas de seară îngândurată… Ce-ar mai trebui spus? Toți vegetăm între încântare și o congelare rapidă a creierului. Poate vom afla cum este să atingi oamenii vii, cu aceeași palmă cu care ne-am mângâiat copiii în visele noastre. Orice victorie este și o dezamăgire.

Mai sunt și câteva tristeți de Târgoviște… În sală au fost foarte puțini spectatori, nu pot să nu mă întreb, unde erau măcar o parte dintre sutele de elevi de la liceul pe care și Andrei l-a terminat de curând, unde erau studenții numeroși ai unei facultăți de muzică din orașul meu? Sala de concert pare devastată de cutremure recente, scaune rupte atârnă în treptele triste și răvășite. Totuși, ce bucurie să-i asculți pe doi dintre marii artiști de mâine… Chiar și de azi…