Virginia Mateiaș este poetul care își folosește poezia și tot ceea ce scrie ca înlocuitor mai mult sau mai puțin vizibil al oglinzii de fiecare zi, al oglinzii folosită uzual pentru a-și așeza la vedere persoana și tot ceea ce o compune și o descompune în același timp. Virginia Mateiaș își personalizează și expune cu putere, cu forță, imaginea vie și își ascunde cu dibăcie imaginea (fața) mai puțin cunoscută a ei, acea imagine compusă din cuvinte, din trăiri, din stări care, ascunse adânc în interiorul ei, o duc cu pași siguri spre și în poezie cu tot ceea ce înseamnă și presupune ea.

Ca să… vezi poezia pe care o scrie Virginia Mateiaș trebuie să „depănușezi” persoana autorului foaie cu foaie, pas cu pas, filă cu filă, răbdător și tenace pentru ca, la capătul acestui parcurs, să îți poți bucura privirile și stările interioare cu frumusețea, delicatețea și siguranța acestei poezii. Virginia Mateiaș tușează textul cu fiecare cuvânt adăugat, alăturat la (sau lângă) el, arătând și acoperind în același timp suprafețe (ne)sigure, (in)vizibile, căutate îndelung și tenace. Nici un poem scris de Virginia Mateiaș nu iese în totalitate din marsupiul în care autoarea lui l-a așezat și protejat.

Poezia scrisă de Virginia Mateiaș evită străfulgerarea, fandează în prezența ei și alege… înflorirea înceată, încetinită chiar, proces ce îi ajută să se transforme cu fiecare geană de lumină (lectură) să ajungă la cititorul ei în altă și altă formă de fiecare dată când are loc întâlnirea.

Virginia Mateiaș are și o vocație vizibilă textual și tematic de… constructor, unul original și cu aplecare spre siguranță. Poezia scrisă (construită) de Virginia Mateiaș are tendința urcătoare a textelor îndelung și migălos elaborate și scrise. Lumină între cuvintele din poezia ei nu există ci i se lasă deschideri mari la fiecare început și sfârșit de vers sau de text. Lumina lăsată liberă și din belșug la capetele poeziei scrisă de Virginia Mateiaș iradiază și are rolul protector de a nu lăsa la vedere partea de interior, de… înăuntru a textului, parte ce definește și completează la adăpostul ei pe autor.

Virginia Mateiaș își folosește cu delicatețe textele ca pe o umbrelă protectoare, de și pentru vreme rea, ca pe ascunderea ce-i este necesară în fiecare zi, cu fiecare pas pe care viața o constrânge să-l facă mereu și mereu. În multe dintre poemele sale Virginia Mateiaș lasă să se vadă o structură lirico muzicală, o stare jazz-istuizată, (con)ducându-și cititorul în zona de chill out atât de sigură și benefică pentru poeți și pentru cititorii lor.

Virginia Mateiaș se folosește de poezie ca să fugă sau ca să… rămână, o folosește ca pe o punte care o ajută să baleieze între lumile în care trăiește, pe care le vede, simte sau visează făcând în același timp ca și cel care ia contact cu poezia sa să devină partener al poetului. Acest proces face ca cititorul să fie pentru o vreme mai lungă sau mai scurtă, mai intensă sau mai diluată, coleg cu autorul, cu (con)textul lui și să i se permită să intre, să poată să viziteze și contemple lumea delicată și (sau) fastuoasă a poetului (între)văzut.

Virginia Mateiaș lasă uneori să se întrevadă în poezia ei urma singurătății sau a înstrăinării fără a agresa textul sau cititorul ei cu aceste trăiri uneori tragice, reușind întotdeauna să lase poezia să primeze și să îl ascundă pe autor de aceste dureri continuând să scrie o poezie spre care nu există căi sau alei clar desenate, arătate. Virginia Mateiaș scrie o poezie protejată integral de autorul ei și deschisă definitiv spre sau către cei care trăiesc, simt și visează la fel.