Fereastra cu cărți

lui Viorel Dobre

 

Era acolo tot timpul între teii gemeni și deasupra lor. Întotdeauna așa

cum o știam și cum de fiecare dată o visam. Luminoasă.

Erau acolo toate visele mele, absolut toate. Închise

între coperțile minunate care se lăsau văzute prin geam.

Fiecare întâlnire a noastră era unică și, desigur irepetabilă, era bineînțeles așteptată de amândoi.

Fiecare carte mă saluta și fiecare text cuprins în fiecare copertă tresălta la vederea mea.

Le mângâiam cu privirea și le vorbeam în gând de câte ori le vedeam și le spuneam că odată am să ajung la ele.

Eram nerăbdător. Erau nerăbdătoare.

Drumurile mele treceau întotdeauna prin fața acelei ferestre. Fantastică și foarte vie în același timp. Era singura fereastră care îmi zâmbea și care mă saluta.

Izbucnea spre cer ca un țipăt de sticlă dintr-un

breton de iederă verde. Tot timpul verde.

Se oprise și levita acolo sonor și luminos

arătându-și cu mărinimie ochilor mei avuția

indiferent de oră, de zi, de anotimp.

Fereastra cu cărți era acolo și mă aștepta.

Își ridica genele și mă privea la rândul ei așteptând și dorind întâlnirea

provocând timiditatea mea. Tăcerea mea.

A rămas și rămâne singura și cea mai luminată fereastră.

Mereu luminată și mereu în lumină

tot timpul deschisă pentru și în sufletul meu.

Și mereu în așteptare

în așteptarea mea…