1.Rostire; în memoria domnului Romulus Rusan

Așezarea corectă a cuvântului este o taină, o taină care se lasă dezvăluită greu,care își arată frumoasele rosturi în sclipiri mici, pătrunzătoare și reci. Au răceala siguranței rostirii, spunerii corecte a esenței lucrului arătat, spus, povestit. Nimic nu strică, nimic nu deranjează această așezare, această construcție care este esența fiecărei zidiri, fiecărei puneri la locul ei a stării, a stării de a nu lăsa pradă uitării și întreruperii nefirești a memoriei.

Compunerea construcției de cuvinte, consolidarea, sunt stările care îl apropie pe creatorul lor de starea de facere, de starea de început și, în același timp, de continuare, de zbatere până la ruperea chingilor ce țin pe loc arătarea a ceea ce sufletul lui a gândit.

Desăvârșirea, ducerea cât mai spre capăt a acestor stări au fost și vor rămâne mărcile care l-au impus, care l-au fermecat și care l-au făcut vizibil nouă pe domnul Romulus Rusan. Faptele nu doar vorbesc ci, într-un acord perpetuu, continuu, neîntrerupt, amplifică în permanență zidirea pe care a coordonat-o, pe care a conceput-o și pe care a desăvârșit-o entuziast și sincer.

Romulus Rusan și-a implicat zâmbetul firesc în toate faptele sale și a reușit să îl facă vizibil întotdeauna și în toate întreprinderile domniei sale. Oboseala nu a reușit decât să îi amplifice de fiecare dată bunătatea și frumusețea pe care sufletul său le făcea să iradieze. Pașii domniei sale vor fi sau nu vor fi urmați, dar urmele așezărilor lăsate nouă nu se vor șterge niciodată!

2. Ochi în ochi; dialog fățiș… Gabriel Enache – Vasile Popa

Drumul este desigur mesajul acestei lucrări, calea care deschide un loc și care arată curățenia fiecărui pas, desăvârșirea spre care el, pasul, te poartă, te poate duce. Aici, artistul este călăuză, este cel care merge alături, care supraveghează și care transportă vizual călătorul. Urcuș completat de urcare, de ridicare spre, de mergere continuă, de folosire a privirii.

Ritmul, ritmurile par a fi ceva firesc, par a fi ceva crescut direct din masa care le revoltă, care le mișcă și care le face să se facă vizibile privirii lacome, ochiului deschis și ritmului simțirii trăite. O calmă, o dulce vâltoare, un zgomot molcom sau un vulcan ce stă să erupă? Liniștea nu este nici convingătoare și nici nu dă siguranță privitorului, liniștea este ceea ce înconjoară, este starea care conduce spre tremur vizual, către intensitate, către catharsis.

Visul și amintirea lui rămân blocate, rămân prinse în imaginea capcană, în ceea ce artistul a construit ca să facă acestea, ca să le dea puterea de static și de rămânere, de oprire aici și de marcare definitivă a unui loc, a unui traseu ce presupune urcare și ajungere.

Aici și acum, Spre Mânăstirea Dealu, de Vasile Popa, își atinge privitorul cu tot ce compune această lucrare, cu toate volutele, cu toate trăsăturile care o impun și care modifică fluent orice percepție care poate fi trăită cu ajutorul imaginii. Aici și acum culorile trăiesc, luminează și construiesc drumul care le conduce către libertate, către privirea ce le poate primi. Coloane peste coloane, peste coloane căzute, rostogolite din grădini, desigur primordiale, construiesc edificiul spre care drumul gândit de artist ne conduc.

Și când vom vedea vom ști că am ajuns….