Ochi în ochi. Dialog…

Gabriel Enache/ Viorel Dobre

Un om al profunzimii, al adâncimii gândului și a timpului pe care l-a trăit și pe care l-a locuit, un adept tăcut și înțelept al ieșirii din timp, al asumării a unui fel de reverie, reverie cu aromă proustiană profundă. Era, acolo unde se afla, o întruchipare a miraculosului care se resoarbe, ca un fel de maelstrom în ralanti, cu sonorul oprit…

O forță tăcută.

Fiecare gest făcut era clar și vizibil, o reproducere a unei mișcări care își construia atunci treptele care îi asigurau urcarea, urcarea care o făcea vizibilă și îi transmitea în timp efectele. Se simțea și era fericit în prezența copiilor, pentru că ei cu siguranță înțelegeau și el știa asta…

O fericire disponibilă.

Și-a ascuns timpul trăit doar de el păstrându-și bucăți pe care să le poată locui și trăi singur, creativ și creator, pe care să le poată bine forma, struni și transforma, pentru ca mai apoi să poată împărtăși din toate aceste bucurii. Vâna prezențele care îi puteau locui lumea, care îi umpleau călduros inima, pe care le accepta ca să se completeze reciproc și să poată trăi plenitudinea ființării, a luminii căutate mereu și mereu…

O luptă permanentă.

Multiplicarea învățăturii netrucate, a procesului de învățare sincer și fără ocolișuri, făceau ca zilele lui să fie umplute firesc cu viață și cu toate trăirile ei, cu note peste note, adăugate în game simple sau sofisticate. O melodie sau mai multe, care îi asigurau încântarea și promisiunea visării, a ieșirii, a evadării din haosul alăturat. Maxime trăiri, maxime împliniri. Trăite…

O muzică ascultată în surdină.

Și-a așezat gesturile care l-au făcut vizibil aici, deasupra armurii cu care își încorseta teritoriul personal și fiecare dintre ele lăsa posibilitatea străpungerii pentru cel/cei care îndrăzneau, care încercau apropierea. Fiecare asemenea fapt era completat de semnele clare, încărcate de sentimente, de sentimente care induceau stări plăcute prelungi, fără sfârșit. Fiecare asemenea fapt implica un dans plăcut, dens, languros, sfâșietor și complex. Desăvârșit…

O iubire fără capăt și fără sfârșit.

A luptat pentru toate libertățile lui și a câștigat întotdeauna. Fiecare victorie l-a costat și l-a bucurat, fiecare pas făcut înainte, pe teritoriul domeniului luptei în care se implica, era vizibil și lăsa urme, vizibile și acum în sufletele celor care l-au cunoscut. A îndrăznit întotdeauna să fie mai mult decât putea cineva să creadă că poate fi, făcând în așa fel ca de victoriile și de împlinirile lui să se poată folosi și bucura toți cei apropiați.

A fost cu adevărat un învățător, a fost cu adevărat un creator al procesului pedagogic, în primul rând al lui și, prin acest proces intimizat și desăvârșit continuu, a putut să împărtășească cât mai mult…

Totul.

Plânsul în lumina puțină a nopții, zbaterea mâinii în timpul salutului sunt gesturi căutate mereu în pliurile amintirilor. Fragmente de voce, gânduri întoarse din drum, sunt rămășițe deja valoroase, sunt fragmentele care pot ține vie povestea, dar nu pot înlocui plecarea. Deloc.

Nu îmi rămâne acum mai mult decât să îți mulțumesc.

Din tot sufletul, pentru tot.

Acest gest este însă foarte puțin…