Despre poezie și discursurile ei.
Aşa cum am văzut încă de la început, de când l-am descoperit (1994?), Ioan Viştea scrie o poezie rea, abruptă, a cotidianului frust, dezgolit. Răzbate din poezia lui Ioan Viştea un fel de ,,democraţie lirică” (Gh. Grigurcu), o căutare permanentă, o trimitere de fapt a cititorului către o (in)vizibilă ieşire, către o evadare de multe ori imposibilă mai ales în vremurile de început ale poetului Ioan Viştea.
Ioan Viştea ignoră în permanenţă să arate ceea ce se vrea să se vadă şi îşi continuă netulburat mersul înainte şi (de)scrierea a ceea ce se vede de fapt: ,, cine ar fi crezut că ar fi o pădure,/ n-a văzut decât, decolorată de soare,/ tunica mestecenilor,/ fără să ştie că vântul când suflă,/ cântă de fapt,/ la o orgă de oase.”– Katin. Trimitere clară a cititorului în istorie şi nu la contemplarea ei. Poezia lui Ioan Viştea refuză de fiecare dată compromisul, confundându-se de fiecare dată până în cea mai adâncă profunzime cu autorul ei și făcând vizibilă și arătând interiorizarea, autismul social la acel mediu al poetului.
Ioan Viștea nu este, nu poate fi un strateg al duplicității așa cum se purta atunci în literatură, el ne arată fiecare element social și vizual în imagini nealterate, neascunse în falduri esopice intelectualizate. Poezia lui Ioan Viștea se încăpățânează să fie poezie și să arate cu mijloacele ei clasice ceea ce este de arătat, de spus. Cuvintele nu sunt la Ioan Viștea decât elemente ale poeziei, fragmente din marele Cuvânt ce atât de greu este de spus de cele mai multe ori: ,, prea reali spre-a mai desăvârși/ un chip al vindecărilor deplin,/ de la o vreme nu ne mai suportă nicio oglindă./ Trecem prin rana tardivei utopii/ și-abia în viață dacă ne mai țin,/ capsulele de maci și insurecția omizilor în grindă…”– Prea reali.
Lumea poeziei lui Ioan Viștea este o lume fără miză morală, o lume fragilă, stângace pe care autorul acestei antologii încearcă să o omogenizeze să o aducă la un fel de… numitor comun al trăirilor, al simțirii. Uneori reușește, alteori nu. Dar de cele mai multe ori poezia lui Ioan Viștea nu te lasă să îți trăiești… liniștea. Poezia lui Ioan Viștea este scrisă tocmai ca să trezească, să zguduie somnambulul, adormitul din noi și să ne facă să deschidem ochii, să trăim. Poezia lui Ioan Viștea caută în același timp împlinirea stilistică reușind să creeze mici bijuterii textuale, poeme vii, solare ducându-și cu greu pe umerii textului încărcătura metaforică și imagistică. Continui să cred că Jurnalul de la mahala rămâne capodopera poetului Ioan Viștea, arătând odată cu acest volum o plină și deplină maturitate artistică de certă valoare.
Odată cu volumul citat mai sus Ioan Viștea încheie cu siguranță o perioadă creativă a domniei sale lăsând în continuare să se vadă cu adevărat poezia, artistul mai puțin vizibil de până atunci. Odată cu Jurnalul de la Mahala, Ioan Viștea se arată cu totul, definitiv. Rar reușește un scriitor un asemenea lucru, o desfășurare de forțe atât de mare, de intensă. Fiecare cuvânt arde la propriu starea celui ce îl parcurge, îl seacă și îl încântă în același timp pe cititor. În Jurnalul de la Mahala poetul Ioan Viștea și-a transformat meșteșugul în artă cu siguranță și dezinvolt: ,, Se lățește umbra pământului în cuptoarele verii./ Mai ieri, pădurea orbită de copaci și-a pus ochelari fumurii/ și sămânța sparge codul genetic al sorții./ Ghicitoarea în zaț prezice tot ce nu vrei să știi;/ pe tampoanele trenului, viii fac pariuri cu morții./ Trece o căruță cu coviltir, un soldat în permisie./ Din fireturi și bumbi, trandafirul de piatră zugrăvește pasteluri./ Văcarul satului pune degetul, cât cartoful de gros, sub demisie./ Jucăm table, bem molan, Maica Domnului,/ lăcrimează de la fumul fabricii de mezeluri.”– Tablou.
De acum și mai departe Ioan Viștea își consolidează edificiul greu și cu sacrificii construit. Îi lasă în continuare poeziei toate drepturile asupra sa. Poezia lui capătă și are în continuare valențe, puteri liniștitoare doar atât cât să te cuprindă în starea indusă de ea, de această poezie puternică și înrobitoare pe care Ioan Viștea o scrie și o trăiește instinctiv. Ștefan Ion Ghilimescu observă în prefața acestei cărți aplecarea spre ludic și marea dragoste față de viață și semeni precum și tandrețea și vulnerabilitatea inseparabile ale lui Ioan Viștea calități ce se fac vizibile cam în tot ceea ce scrie și face domnia sa. Ioan Viștea este un poet, un artist ce nu lăsat nimic niciodată să rămână în urmă. A fost și este artistul, poetul ce și-a păstrat porțile desferecate și deschise întotdeauna, de aici și curajul și dorul de viață liberă și în libertate ce l-au caracterizat întotdeauna.
Ioan Viștea este și un poet al elogiului, al stării de beatitudine și siguranță pe care ți le oferă alegerea de a fi poet, artist. Găsim în poezia lui Ioan Viștea atât manifeste, texte ce se pot ușor transforma în lozinci cât și delicate declarații de dragoste sau povești. Se (re)găsește autorul lor în ele? Cu siguranță că da! „Frumos mai cânta pasărea/ în coliviile cerului!/ Munții erau tineri, tineri./ Fără prihană nămeți,/ rostogoleau grohotișuri în mare…” – Frumos mai cânta, ,,După o viață de om,/ copilăria se ține scai de tine ca umbra./ dai să-nvelești pământul roșiaticei cărni cu glicină/ și ea îți pune un ciob de oglindă în ochi;”– După o viață de om.
Poezia lui Ioan Viștea își face trecerea prin lume cumva vizibil și cumva maiestuos dar cu grație. Citindu-i poezia lui Ioan Viștea poți cu siguranță să te revolți, să pornești revoluții dar și să iubești, să visezi, să te îndrăgostești. Totul este să îți reușească apropierea….
P.S.: Volumul acesta, antologia pe care ne-o propune Ioan Viștea este ilustrat cu lucrări ale domniei sale fotografiate de Pompiliu Alexandru. În tot și cu totul volumul este o realizare artistică de excepție datorată întâlnirii domnilor de mai sus. Îi felicit și le urez mult spor în continuare.
*Ioan Viştea. Ţara bolnavă. Antologie lirică.(1980-2013). Editura eLiteratura 2014.