Vine un timp al cuvintelor care și-au împlinit rostul, care și-au parcurs destinul. Și înțeleg că, odată trecut traseul lor, nu mai e posibilă reîntoarcerea. Ceea ce s-a spus este irepetabil, ceea ce s-a crezut e valabil doar pentru trecut, rana se vindecă doar la suprafață, ochiul nu are cum să mai vadă ceea ce a fost, simțirile rămân în urmă, pierdute, imposibil de adus acum și aici, plânsul trecut nu mai are legătură cu prezentul, iar drumul vieții, mai ales el, nu duce spre ceva dorit, ci spre ceva întâmplat.

Ai sperat, ai luptat, ai crezut, ai iubit, ai perseverat, te-ai mângâiat, te-ai sfâșiat, ai mai încercat iarăși, te-ai îndoit de tine și de alții… Toate aparțin trecutului și sunt, desigur, irepetabile.

Se prea poate să privim cu luciditate trecutul, nu avem cum să definim sentimentul de a fi epuizat cuvintele vieții și de a căuta altele proaspete prin sonoritate și sens. Și atunci devine evidentă alternativa cuvintelor inutile, tăcerea ca un înveliș protector pentru sentimente și dorințe, pentru intenții, temeri, bucurii. Gândul sfârșitului… Oricât de mult cred alții că te știu, nu mai are importanță. Adăpostești prin tăcere eul obosit de așteptare, nedumerit, neștiut, neștiutor, necercetat, nerespectat, neiubit, neînțeles, nelăudat, neinspirat, nemotivat, nemângâiat, ne…

Nu credeți că avem nevoie și de aceste cuvinte simple, pe care le uităm de fiecare dată? Să nu uităm de cei mai triști ca noi…

GABRIELA MARIN este absolventă a Facultății de Filosofie și a fost dascăl de Carabella…