„Ce este omul că-ți amintești de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?” ( Psalmul 8 )

Duminica trecută, într-o piață însorită din Lisabona, o femeie tânără, semănând cu un copil mai mare, servea clienții unei terase cântând, dansând și glumind. Prietenul cu care eram a întrebat-o care este motivul exuberanței ei și răspunsul a fost că e fericită. Eu am înțeles că e îndrăgostită, apoi ea ne-a explicat că motivele sunt mai multe. Fiul ei are serviciu, e o zi frumoasă… Și mergea printre mese dansând, cântând și glumind… Parcă și Dumnezeu își amintise de femeia cea tânără, slabă, cu silueta ei de copil, cu ochii strălucind de bucurie. Ea știa că are multe motive de bucurie. și de fericire. Fericirea i-o dăruise Dumnezeu prin cei din jurul ei și purta povara dulce a conștiinței că este fericită.

A doua zi, un bărbat portughez ne-a condus spre locuri frumoase din jurul Lisabonei și ne-a dat impresia, reconfirmată la sfârșitul zilei, că a avut o zi bună, pentru că a fost împreună cu noi. De fapt, ne dăruise cu delicatețe și bun simț, o zi încărcată de poveste, dezvăluindu-ne și alte perspective din care locurile pe care ni le-a arătat păreau mai frumoase. Și însoțitorul nostru părea fericit, ne-a vorbit despre familia sa și ne-a spus cu mâna pe inimă, la propriu, în fața unui palat din Sintra, vorbind noi despre un rege care renunțase la tron pentru femeia iubită, că așa trebuie, iubirea trebuie să decidă în alegerile noastre.

„Când privesc cerurile, lucrul mâinilor tale, luna și stelele pe care tu le-ai întemeiat” (Psalmul 8), îmi ziceam și eu, privind țărmul portughez sub soarele fierbinte de martie: „Doamne Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele tău în tot pământul”…