1.Citind Psalmii…
Psalmii, vorbirea cu Dumnezeu în cuvinte care nu mai au nevoie de adăugări… Nu-i poți citi ca pe o lectură oarecare, chiar dacă-i consideri un text de o valoare excepțională. Singurul mod adecvat în care îi poți citi este rugăciunea. Cel ce se roagă citind Psalmii, cere prin rugăciunile încăpătoare: „ …Dumnezeule și Făcătorule a toată lumea, ajută-mi și îndreptează inima mea, să încep cu înțelepciune și să sfârșesc cu fapte bune acești Psalmi insuflați de Dumnezeu, pe care Duhul Sfânt i-a rostit prin gura lui David… Îndreptează mintea mea, Dumnezeule, și-mi întărește inima, să nu mă îngreunez de graiurile gurii, ci să mă veselesc de înțelegerea cuvintelor și să mă gândesc la lucrarea faptelor bune…”
Citirea Psalmilor „cu multă luare aminte” este un mod de smerită contemplare a voinței divine: „Când privesc cerurile, lucrul mâinilor tale, luna și stelele pe care tu le-ai întemeiat, îmi zic: ce este omul că-ți amintești de el sau fiul omului că-l cercetezi pe el?” (Psalmul 8)
Nevoia de absolut a omului e turnată în cuvinte de o simplitate sobră: „Dumnezeule, Dumnezeule pe Tine te caut dis-de-dimineață. Însetat-a de tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu, în pământ pustiu și neumblat și fără de apă. Așa în locul cel sfânt m-am arătat Ție, ca să văd puterea Ta și slava Ta” (Psalmul 62) În Psalmul 84 găsim o frumoasă exprimare a înțelegerii voinței divine: „Mila și adevărul s-au întâmpinat, dreptatea și pacea s-au sărutat. Adevărul din pământ a răsărit și dreptatea din cer a privit”…
Timpul vieții omului e înțeles tot ca o expresie a voinței divine: „Zilele anilor noștri sunt șaptezeci de ani. Iar de vor fi în putere, optzeci de ani, și ce este mai mult decât aceștia, osteneală și durere… Cine cunoaște puterea urgiei tale și cine măsoară mânia Ta, după temerea de Tine? Învață-ne să socotim bine zilele noastre, ca să îndreptăm zilele noastre spre înțelepciune.” (Psalmul 89)
Deseori gândim că nimic nu putem face fără Dumnezeu și găsim exprimarea acestui gând la începutul Psalmului 126: „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzește” sau una dintre cele mai cuprinzătoare definiri ale smereniei: „Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta”. (Psalmul 142)
Deci, să ne dorim să ne bucurăm de înțelegerea cuvintelor!
2. Să alegem tăcerea…
Motto: „ Da, Iov își deschide gura zadarnic și neștiind ce spune, înmulțește cuvintele fără rost…” (Cartea lui Iov)
Folosim cuvintele rostindu-le de multe ori fără să le cântărim și fără să le conștientizăm efectul. Rostim cuvinte prin care ne descriem starea fizică și sufletească, lăudăm, criticăm, mulțumim, ne declarăm satisfacția sau insatisfacția, etichetăm persoane, faptele noastre sau ale altora, rememorăm trăiri, dezamăgiri, descoperiri, toate folosind cuvintele. Ce reușim prin cuvintele noastre? Le alegem pe cele mai cuprinzătoare, le folosim în slujba adevărului, uneori mințim (sau nuanțăm informația pe care o transmitem), avem grijă să punem cuvintele la locul potrivit sau le dăm drumul ca unor pietre aruncate pentru a răni, alteori le cântărim greutatea.
Prin forța împrejurărilor avem uneori parte de compania unor oameni care își doresc să fie în centrul atenției, descriind amănunțit cum au dormit, cum le-a priit mâncarea, cum s-au remarcat prin neobișnuitele lor calități, cât de buni, generoși, devotați și pricepuți sunt ei… Poate n-am înțeles prea bine, așa că discursul se poate relua, cu sublinierile de rigoare…! Ascultăm sau ne prefacem că ascultăm și alegem ca armă împotriva asaltului verbal … tăcerea… Minunata, splendida tăcere! O simțim ca pe refugiul ultim, locul de scăpare, reduta intimității. E răgazul în care poți gândi în liniște la ceea ce nu trebuie neapărat rostit și putem să ne gândim la o tulburătoare rugăciune de seară, către Sfântul Duh: „… și-mi iartă mie nevrednicului, toate câte am greșit ție astăzi ca un om, și nu numai ca un om, (…) păcatele mele cele de voie și cele fără de voie, cele știute și cele neștiute; (…) sau pe cineva am ocărât, sau pe cineva am clevetit în mânia mea, sau am mâhnit, sau de ceva m-am mâniat, sau am mințit (…) sau pe fratele meu l-am mâhnit, sau pe cineva am osândit, sau m-am mărit, sau m-am trufit (…) sau ce nu se cuvine am grăit, sau de păcatul fratelui meu am râs, iar păcatele mele sunt nenumărate…”
Să alegem tăcerea, dăruindu-ne nouă și altora timpul smerit al reflecției la cele ce ne sunt dăruite, să le contemplăm mai mult și să vorbim cât mai puțin despre ele!
GABRIELA MARIN este absolventă a Facultății de Filosofie și a fost dascăl de Carabella…