Dintr-o liniște oarecare se ridică treptat firul unei melodii, asemenea unei încercări de a scrie cu o pană ceva ușor, ca o pregătire pentru o lume mai complicată. Apoi sunetele devin mai ferme, se disting tot mai clar și mai decis. Sufletul se pregătește, pornește în întâmpinarea muzicii, ca și cum ar găsi pe cineva drag, mult așteptat.

Pașii prind cadența muzicii, dacă nu cumva eul se sfiește să arate că poate chema în ritm un trup stângace, rușinat de eventualitatea exteriorizării dansului, cel mai adesea un dans din interiorul ascuns al conștiinței.

Pentru că nu toți ne putem bucura la vederea lui, și atunci dansăm cu inima, cu pulsul, cu dragostea și tandrețea, cu avântul unei vârste care nu se mai exprimă în ani. Ne înălțăm odată cu muzica pe care o ascultăm, cuprindem cu ochiul sensibilității noastre amestecul de senzații date de undele mătăsoase ale muzicii care trece prin lumina diafană dăruită de Creator. Nici nu știm, nici vorbă să găsim cuvintelor cele mai potrivite și să așezăm în vorbirea noastră măsura bucuriei, ca aripa muzicii care ne-a atins.

Atunci măsura clipei e secunda, căreia am vrea să-i mai adăugăm de la noi un nume pentru frumosul pe care l-am întâlnit, a cărui atingere ne-a învecinat cu îngerii. Și ne mirăm că Duhul Sfânt l-a vizitat pe artist, sălășuindu-se în el. E o frumusețe pe care o simțim prea mare pentru noi, prea multă pentru sensibilitatea omului obișnuit, dar inima se deprinde să recunoască smerit întâlnirea cu frumosul pe care doar Dumnezeu ne-a îngăduit să-l contemplăm.