Memoria lucrurilor simple… Și, dincolo de ea, amintirile care ne rămân… Aleg ceva dintre amintirile mele, din vremea în care eram tânără, mult mai tânără… Ca o pagină de poveste… Era în preajma Paștelui și veneam, împreună cu soțul meu, de la București în satul părinților lui. Era sfârșit de aprilie și peste oameni coborâse o primăvară nouă, care aducea cu miresmele delicate ale florilor de măr, ca o mângâiere peste case și locuri. Urma să vină Paștele și vedeam lucrurile ca pe niște vase frumos smălțuite, aliniate pe ambele părți ale drumului. Grădinile erau pline de zambile, narcise și lalele, în așteptarea sărbătorilor.

La poarta casei ne aștepta mama soțului meu, era bucuroasă și obosită… Energică și foarte hotărâtă, rânduise toate cele din jur. Erau puse „brazdele”, merii și perii din livadă erau frumos văruiți, plini de flori, casa lor de învățători ai satului de pe valea Dâmboviței era pregătită de sărbătoare. Toate îmi păreau simple, curate, sigure…

O văd mereu… Mică, sprintenă, foarte prețuită de oamenii din sat… Sfătuitoare pentru toți, căutată, i-a învățat să scrie și să citească pe copiii oamenilor care o salutau cu respect, au fost generații multe care au avu, de la ea, o adevărată pornire în viață. Au trecut prin mâinile ei, au învățat să fie oameni, chiar dacă e o vorbă mare…

Când ne-am despărțit pentru totdeauna, acum un an și ceva, mi-a spus că nu vrea să plece și îmi asculta cuvintele de iubire cu un zâmbet stins pe chipul istovit de boală. Am mai fi avut ceva de spus – și eu și ea – numai eu am mai putut să i le spun și le-a luat în lumina în care s-a mutat și în lumea mai bună din care ne privește.
O amintire, ca o poveste apăsată de vremuri… Sau nu?