Cândva am primit un dar, dintre cele pe care, cei ce mă iubesc, mi le fac deseori: o icoană a Maicii Domnului. Era o reprezentare a celei de la Mănăstirea Dervent. Darul m-a bucurat, însă un gând al meu a fost că reproducerea nu era prea reușită, ca realizare artistică. Un gând de om mărginit, mi-am spus apoi. Sunt doi sau chiar trei ani de când mă rog privind spre acea icoană și, uneori, rostesc cuvinte de căință pentru gândul meu trecut. Născătoarea de Dumnezeu mă privește pe mine, cea care-mi spun rugăciunile cu sufletul greu de temere, tristeți și îndoieli. Nu mă îndoiesc, însă, de răspunsurile ei, ci de felul meu de a primi cele ce mă așteaptă.

Chipul Fecioarei se vede încununat de aura sfințeniei, auster și grațios, ținând la piept pe Fiul Ei, într-un fel energic, hotărât și sugerând nu doar ocrotirea maternă, ci și faptul că ni-l prezintă pe cel ce va ridica păcatele lumii. Pruncul firav, semănând în reprezentare mult cu Mama Sa, ne privește cu ochi de copil, care își știe viitorul. Acum, de fapt, mereu, privind icoana de la Dervent, o văd ca pe un reper către care îmi îndrept privirea plină de lacrimi și simt cum răspunsul vine de la Maica Luminii.