1.E bine sau e rău să-ţi rupi o mână?

Prima pildă a mâinii rupte. În mod obişnuit, spunem că e rău să-ţi rupi o mână. Gheorghe Roşu şi-a făcut bagajele şi, fluierând vesel, s-a îndreptat spre uşă. Totul părea luminos în dimineaţa aceea, iar perspectiva croazierei mult visate, iată, părea foarte aproape. Numai că Gheorghe Roşu s-a împiedicat de prag şi a căzut peste voluminosul geamantan. Nici vorbă să mai plece în croazieră, trebuind să se mulţumească doar cu un pat în spitalul unde a fost operat. (Şi n-a fost o operaţie tocmai fără complicaţii…)
În mod obişnuit, spunem că e rău să-ţi rupi o mână. Dar pentru Willy Reisz, accidentul acela a fost mană cerească: l-a scutit să meargă la unitate în zilele acelea cumplite, când toţi colegii lui au trebuit să muncească, timp de două luni, paisprezece ore pe zi.
În mod obişnuit, spunem că e rău să-ţi rupi o mână. Gheorghe Roşu îşi blestema soarta pe patul de spital, tocmai când vasul de croazieră s-a scufundat fără să lase în urmă nici un supravieţuitor, iar Willy Reisz fu primul concediat la restrângerea de personal, întrucât nici   n-ar fi fost drept să se renunţe la colegii lui, care au dat dovadă de atâta devotament pentru interesele societăţii. E bine sau e rău să-ţi rupi o mână? Iată încă o enigmă ce n-a putut fi rezolvată nici de savanţi şi nici de către cei ce au trecut prin această experienţă.

2. Odată cu moartea lui Julius Zimberlan, progresul şi bunăstarea au mai scăpat de o piedică în marşul lor triumfal

– varianta radicală –

Robert Lacko, Bruno Weiss, Nicolae Babu au fost doar trei dintre mulţii „conjuraţi” strânşi într-un separeu al restaurantului LIDO. Ei au reprezentat grupul cel mai decis al majorităţii, al tuturor celor revoltaţi de „inacceptabila atitudine absolut revoltătoare, demoralizatoare şi practic destructivă a lui Julius Zimberlan”. Toată lumea a putut fi convinsă că modul de a pune problema în stilul „monstrului” distruge orice elan, orice iniţiativă, orice progres. Julius Zimberlan, iniţiatorul grupului WHY – ajuns secta WHY – punea sub semnul întrebării orice acţiune prin simpla întrebare „Ce rost are?”: „Ce rost are să faci atâtea eforturi, când ORICUM vei ajunge mai devreme ori mai târziu să zaci în doi metri pătraţi?”; „Ce rost are să te zbuciumi pentru una ori pentru alta, când ORICUM vei ajunge mai devreme ori mai târziu să zaci în doi metri pătraţi?”; „Ce rost are să te superi ori să fi bucuros pentru lucrurile trecătoare, când ORICUM vei ajunge mai devreme ori mai târziu să zaci în doi metri pătraţi?”. Iar de aici, bineînţeles că a ajuns la îndemnuri directe către copii: „Ce rost are să înveţi, când ORICUM vei ajunge mai devreme ori mai târziu să zaci în doi metri pătraţi?”; către tineri: „Ce rost are să vă luptaţi pentru o carieră strălucită, când ORICUM veţi ajunge mai devreme ori mai târziu să putreziţi în doi metri pătraţi?” şi chiar la „Ce rost are să vă întemeiaţi familii, când ORICUM veţi ajunge mai devreme ori mai târziu să zăceţi în doi metri pătraţi? Numai ca să suferiţi când cineva din familie va muri sau pentru a-i face pe ceilalţi să sufere când voi veţi muri? De asta să vă întemeiaţi familii?”. Degeaba perora Julius Zimberlan că doar întrebările sale îl despart pe om de starea de animalitate, despre un cal, de pildă, nu s-a aflat vreodată să-şi pună asemenea întrebări, degeaba „şi-a pierdut vremea” să-şi justifice Julius Zimberlan atitudinea şi secta WHY făcea tot mai mulţi prozeliţi, majoritatea oamenilor o considera un pericol real pentru progresul şi pentru bunăstarea pe lumea aceasta. Dar cum justiţia nu dispunea de articole de lege care să interzică „adunătura de leneşi”, s-a hotărât ca un grup de hotărâţi să-l elimine pe ticălos. Aşa că Julius Zimberlan fu ademenit în separeul restaurantului LIDO, spunându-i-se că lucrurile nu mai puteau continua aşa.

– Toată lumea ştie că eşti aici, în mâinile noastre şi uite, nimeni din secta ta nu vine să protesteze! i-au spus.

– Ce rost ar avea? a întrebat Julius.

– Uite, dacă te dezici de prostiile tale, te lăsăm să pleci şi nimeni n-o să aibă nimic cu tine! a spus Nicolae Babu, cel mai milos dintre „conjuraţi”.

– Ce rost ar avea? s-a încăpăţânat Julius.

– Nu înţelegi? Ar avea rostul că n-ai muri aici „de infarct”!

– Ce rost ar avea? repetă Julius.

Aşa că Robert Lacko, Bruno Weiss şi Nicolae Babu l-au omorât, medicul legist a constatat infarctul coronarian, procurorul a fost de acord cu diagnosticul doctorului, iar, după „moartea neaşteptată” a lui Julius Zimberlan, progresul şi bunăstarea au mai scăpat de o piedică în marşul lor triumfal.

3. Ghinionul lui Robert Kronn vs. norocul lui Vasili Pavlovici

Robert Kronn a căzut pe strada Rupenntal şi şi-a rupt piciorul.

Vasili Pavlovici a căzut pe Uliţa Mare şi şi-a rupt piciorul.

În ziua aceea n-a plouat şi strada Rupenntal nu era defel alunecoasă.

Deşi era sfârşitul lui noiembrie, nici pe Uliţa Mare nu vedeai urmă de umezeală şi nici de gheaţă. Aşa că în ziua aceea nici Uliţa Mare nu era alunecoasă.

– Toată viaţa am fost cel mai ghinionist om din lume, se tânguia Robert Kronn. Când, în sfârşit, a apărut soarele şi în ograda mea şi am câştigat (deja atât de nesperat) croaziera la concursul „Cunoşti peisajele lumii?”, iată în ce pocinog am intrat. Şi nici măcar nu era alunecoasă strada Ruppental!

– Putea fi şi mai rău, se consola Vasili Pavlovici. Am auzit că tot pe Uliţa Mare, Grigori Ivanovici a căzut atât de rău încât a dat cu capul de bordură şi a murit. În ziua aceea, fusese un îngheţ straşnic. Se vede că Dumnezeu mă iubeşte, aşa că n-am căzut decât într-o dimineaţă cu soare!

Robert Kronn, un funcţionar atât de conştiincios, însă fără noroc, nu putea concepe să nu profite de premiul acela atât de neaşteptat şi, la ora stabilită, s-a prezentat cu piciorul în ghips în port. Numai că n-au vrut să-l ia în halul acela!

– E limpede, norocul nu face decât să-şi bată joc de mine! se tânguia Robert Kronn. În disperarea sa, vru chiar să se sinucidă, dar, până la urmă, şi-a spus că dacă aşa e soarta sa, n-are decât să bea cupa amară până la fund.

Pe Vasili Pavlovici nu l-a părăsit pronia, aşa că doar faptul că în săptămâna aceea a rămas întins pe pat l-a salvat de cumplitul accident de autobuz cu care făcea de doisprezece ani naveta zilnică la Combinat. Au murit unsprezece oameni şi alţi nouă au fost grav răniţi. Şoferul n-a mai putut fi inculpat întrucât a murit în ambulanţă, în drum spre spital. Doar faptul că în săptămâna aceea a rămas întins pe pat l-a salvat de cumplitul accident de autobuz pe Vasili Pavlovici, le repeta el bărbaţilor la un pahar şi la o carte de şaizeci şi şase.

– Acesta noroc, fratele meu! nu contenea să se laude.

Că s-a sinucis ori nu s-a sinucis de tristeţe conştiinciosul funcţionar Robert Kronn n-a prea avut importanţă. Nu din cauza lui s-a scufundat vasul de croazieră!

În schimb, norocul lui Vasili Pavlovici a început să-i supere pe bărbaţii cu care obişnuia să bea un (?) pahar şi să joace cărţi. Într-o zi i-a înfuriat chiar atât de tare încât au vrut să-l bată. Numai că Vasili Pavlovici iar a avut noroc şi a murit sub nasul lor.

4. Plagiatul este veşnic

În ultima vreme, numărul plagiatelor depistate atât în textele literare, cât şi în cele ştiinţifice a crescut îngrijorător, aşa că au apărut legi extrem de severe împotriva unor asemenea delicte. Pentru că plagiatul reprezintă un furt intelectual, nu-i aşa?

Tocmai într-un asemenea context a ajuns în faţa judecătorilor renumitul savant profesor Julius Zimberlan. Păi, dacă şi o personalitate de o asemenea faimă recurge la plagiat, atunci la ce să te aştepţi de la un simplu doctorand ori a unui şarlatan pur şi simplu? În privinţa aceasta, atât structurile oficiale juridice şi academice, cât şi opinia publică se afla într-un acord perfect, încât s-a decis ca procesul profesorului Zimnerlan să fie public şi mediatizat pe măsură: trebuia dat un exemplu limpede că NIMĂNUI nu i se va mai permite raptul intelectual.

Prin urmare, celebrul personaj fi introdus în boxa acuzaţilor, asemenea ultimului criminal. Numai că profesorul nu părea defel neliniştit, ruşinat în nici un caz. Mai degrabă privea cu interes în jur şi, din când în când, zâmbea pe sub mustaţă. Ceea ce nu-i făcea situaţia cu nimic mai bună, toţi cei de faţă – precum şi milioanele de telespectatori – considerându-i atitudinea drept provocatoare.

La primul text incriminat, Zimberlan, care refuzase orice apărător, a indicat fără să clipească articolul preluat. Apoi arătă că şi materialul „aşa-zis plagiat” din celebra revistă SUPERŞTIINŢA nu era decât, la rândul său, reluarea unui articol din ANALELE QR, numărul 28, paginile 257-293, din 12 martie 1912. Care a fost preluat dintr-un text al lui Aldebrandus, cel ce l-a găsit într-un manuscris arab din secolul al VIII-lea. Însă nici acela nu e sigur că e chiar original, Zimberlan se afla tocmai pe punctul de a identifica un alt înscris extrem de asemănător de pe o piatră egipteană. Acuzatul a pus pe masa judecătorului toate materialele la care a făcut trimitere.

Da, dar a făcut trimitere doar în faţa instanţei, nu şi în articolul publicat. Zâmbind „la fel de impertinent”, Zimberlan a declarat nici mai mult nici mai puţin că a comis acel „plagiat” în modul cel mai primitiv cu putinţă, tocmai pentru a ieşi astfel în evidenţă şi că, spre surprinderea sa, nici astfel n-a fost reclamat decât după ce el însuşi a semnalat faptul (desigur sub un nume fals), fiind obligat tot el să provoace interesul asupra cazului.

Procesul fu amânat, iar la şedinţa următoare, profesorul dovedi un alt plagiat după un plagiat. La fel şi în şedinţa a treia. Până la urmă, dezbaterile s-au limitat la expozeurile lui Zimberlan şi s-au transformat în emisiuni extrem de urmărite de marele public. Emisiuni ştiinţifice în care profesorul încerca să dovedească (mereu cu documente concrete) că nimic nu este nou în cunoaştere, ştiinţa nefăcând decât să dezgroape surse uitate de memoria omenirii. Singura „inovaţie posibilă” nu este decât enunţarea ideii cu alte cuvinte… Aceasta era teza lui Julius Zimberlan.

Aşa că procesul profesorului Julius Zimberlan fu mutat din sala de judecată în AULA MAGNA de la Universitate, iar de acolo în studioul 1 al televiziunii QR TV. Din punct de vedere juridic, cazul n-a fost închis, dar nici nu se întrevede un verdict probabil, în viitorul apropiat. Ce verdict să dai, când numeroşi renumiţi oameni de ştiinţă sunt revoltaţi, însă opinia publică TOATĂ este de parte învinuitului?

5. Cât este de important să te ocupi cu lucruri serioase?

– N-o să iasă nimic din tine! îl tot dojeneau părinţii, văzând că lui Julius nici prin cap nu-i trecea să facă ceva serios: nici nu se omora cu învăţătura, nici nu arăta vreo pasiune pentru ceva cât de cât onorabil, nici nu-şi umplea vremea cu cititul. În loc de toate astea, Julius bătea toată ziua mingea pe maidan, iar când a mai crescut, a început de foarte timpuriu să-şi piardă nopţile în tot felul de localuri deochiate.

– N-o să iasă nimic din tine! îl dojeneau părinţii, disperaţi că feciorul lor devenea pe zi ce trecea cel mai tipic pierde-vară. Pe urmă, n-a fost destul că Julius era cunoscut drept beţiv, dar a început să consume şi droguri. Iar la douăzeci şi unu ani, fusese chiar condamnat la doi ani (cu suspendare) pentru conducerea maşinii cu alcool în sânge.

– Ce o să te faci, când noi n-o să mai fim? se tânguiau părinţii lui Julius, văzând că, în loc să-şi întemeieze o familie, băiatul lor era tot timpul combinat cu tot felul de fufe, femei ce-i cheltuiau toţi banii.

Chiar şi la ora aceasta, de l-aţi căuta, l-aţi găsi pe Julius Zimberlan tolănit pe un şezlong, cu un pahar în mână şi cu o divă alături. Şi – culmea! – simţindu-se foarte, foarte bine!

GHEORGHE  SCHWARTZ  este un foarte cunoscut prozator român, membru al Uniunii Scriitorilor, autorul romanului „Autiștii cărților”…