1. Ce rămâne… Julius Zimberlan a constatat cu uimire că oamenii sunt obsedaţi să afle nu numai ce se va întâmpla în viaţa lor, dar şi de ceea ce se va petrece după ce nu vor mai fi. Un semn de responsabilitate sau de prostie, se întreabă el. Să te intereseze, mai treacă meargă, însă să-ţi faci griji, chiar adevărate obsesii i s-a părut de neconceput.
La nici şaizeci de ani împliniţi, miliardarul Radowill Rado, după ce multă vreme s-a dovedit unul dintre cei mai pragmatici oameni de afaceri, a căzut într-o depresie adâncă la gândul că averea sa, munca sa de o viaţă, se va prăbuşi deoarece ambii săi fii nu-i dădeau nici o speranţă că o vor putea păstra. În culmea succesului, Radowill Rado a ajuns la spitalul de boli nervoase, unde s-a şi stins. Moştenirea de peste treizeci de miliarde de dolari a fost, într-adevăr, risipită în mai puţin de cinci ani. Nici pe departe atât de bogat, profesorul Knut Johanson a fost şi el profund afectat la gândul că imensa sa bibliotecă formată din aproape douăzeci de mii de volume va fi vândută după moartea sa. După cum se ştie, profesorul Juhanson, care şi-a petrecut toată viaţa printre hârţoage, nu şi-a luat timp să-şi croiască o familie, aşa că nici n-are urmaşi. Raul, pe care l-a adoptat la bătrâneţe, se achită corect de sarcina de a-l scuti pe savant de birocraţiile obligatorii şi de treburile zilnice, însă n-are mare tragere de inimă pentru cărţi, mai ales de când a apărut internetul. Iniţial Johanson a vrut să lase prin donaţie biblioteca municipalităţii, dar, pe urmă, şi-a dat seama că în felul acesta l-ar dezmoşteni pe Raul, căruia nu-i putea reproşa că nu este cât se poate de cinstit şi de eficient în misiunea sa. Robert Dan se poate spune că este mai degrabă un funcţionar modest. Singura-i avere o constituie colecţia sa de timbre, filatelia umplându-i din plin traiul atât de şters. (Doar printre cei de o pasiune cu el, Robert Dan era considerat o personalitate.) Din familia sa, nimeni nu i-a moştenit preocuparea, aşa că n-avea nici o îndoială că, după ce el nu va mai fi, ai lui vor vinde colecţia de timbre. Şi nici nu-i putea învinovăţi pentru aceasta, clasoarele şi albumele sale fiind singura speranţă pentru ei la un trai ceva mai bun. Da, dar odată cu timbrele se va vinde şi dragostea pe care a investit-o în ele. Dar, poate, cea mai caraghioasă era spaima locotenentului (în rezervă) Ramon Suarez. Din tot puţinul strâns de el într-o viaţă, fiecare obiect avea o istorie dragă, cunoscută doar de el. De pildă, pălăria cu care a fost atunci când gloanţele i-au şuierat pe lângă urechi, pălăria de care nu s-a mai despărţit de atunci şi care, în mod inevitabil, a ajuns o zdreanţă, pălăria lui atât de importantă va ajunge sigur în tomberon, fiindcă nu era deloc convins că-i va fi respectată dorinţa de a fi incinerat cu obiectul acela prăpădit. „Obiectul acela prăpădit”, cum îl numeau ai lui: mai mult ca sigur, nu vor fi de acord să-l expună la înmormântare cu el. Julius Zimberlan a fost mai întâi uimit că oamenii sunt obsedaţi să afle nu numai ce se va întâmpla în viaţa lor, dar şi de ceea ce se va petrece cu obiectele lor atât de dragi, după ce ei nu vor mai fi. Pe urmă, pe măsură ce îmbătrânea, a început să caute şi el soluţii pentru ca automobilul cu care a făcut acel spectaculos tur al celor două Americi să nu ajungă la cimitirul de maşini numai fiindcă va ieşi inevitabil din uz. Grija aceasta este posibil să-i fi provocat accidentul cerebral fatal.
P.S. Averea lăsată de miliardarul Radowill Rado n-a putut fi justificată de fiii lui şi, pe cale de consecinţă, a fost confiscată. Băiatul mai mare s-a sinucis, iar mezinul lucrează ca simplu muncitor într-una din fostele uzine ale tatălui său. Impresionanta bibliotecă a profesorului Knut Johanson a fost vândută Universităţii pe un preţ simbolic de către Raul, Raul însuşi devenind administratorul ei şi asigurându-şi astfel un venit stabil. Aflate încă şi azi în bună stare, nimeni n-ar mai intui astăzi ce a simţit şi ce a gândit savantul când a luat una sau alta dintre cărţi în mâini. Robert Dan a prevăzut logic: familia a vândut colecţia de timbre şi şi-a cumpărat de pe urma ei casa în care până atunci abia de şi-au putut plăti chiria. Bine doar că n-a apucat Robert să vadă preţul derizoriu la care ai lui i-au vândut pasiunea de o viaţă…
Despre pălăria lui Raul Suarez nu se mai ştie nimic. Automobilul cu care Julius Zimberlan a făcut acel spectaculos tur al celor două Americi se află la muzeul maşinilor de epocă din capitală.

2. Enigma lui „Ce-ar fi fost dacă…” Iată o problemă care i-a preocupat de milenii pe oameni: „Ce-ar fi fost dacă evenimentele s-ar fi produs altfel?”! În secolul III î. Ch., Andronicus din Teba şi-a pus chinuitor această întrebare, după ce a fost luat sclav în bătălia de la Perssepus. Unii dintre tovarăşii săi de robie îl consolau că, poate, dacă n-ar fi fost înfrânţi, ar fi plecat acasă în triumf şi, pe drumurile atât de nesigure, ar fi fost atacaţi şi omorâţi pentru prăzile avute asupra lor. Alţii, însă, îi alimentau visele cum că în clipa aceea ar fi în braţele iubitei, după o baie straşnică. Andronicus din Teba n-a ştiut nici până în ultima clipă dacă a fost bine sau a fost rău că a fost luat sclav. În anul 628 d. Ch., regele got Hinderik, curios dacă a fost bine că l-a osândit la moarte pe Ruderih, a organizat un turnir între trei dintre cei mai învăţaţi oameni pe care i-a putut aduna la curtea sa. Primul a spus că a fost foarte bine, altfel Ruderih ar fi izbutit să pună în aplicare planurile-i ticăloase, al doilea a susţinut cu încăpăţânare că dacă i-ar fi fost cruţată viaţa lui Ruderih, oamenii acestuia s-ar fi convins de toleranţa înţeleaptă a regelui lor şi ar fi trecut cu toţii de partea sa, fără a se cheltui nici un strop de sânge (în afară de cel al lui Ruderih, care ar fi fost omorât de cei ce l-au urmat până atunci orbeşte). Al treilea a spus, cu multe argumente, că a fost şi bine şi rău că Ruderih a fost executat, pentru că dacă acest lucru nu s-ar fi întâmplat… Regele got Hinderik n-a aflat nici de la trei dintre cei mai învăţaţi oameni pe care i-a putut aduna la curtea sa cum s-ar fi desfăşurat lucrurile dacă nu l-ar fi ucis pe Ruderich. (Aşa că nu i-a conferit nici unuia dintre cei trei înţelepţi premiul, ba i-a şi aruncat la fiare – de ce să-i mai hrăneşti, dacă tot nu sunt în stare să-ţi răspundă la întrebări?) În 1379, ducele Albert al III-lea, după Tratatul de la Neuberg, când habsburgii austrieci şi-au împărţit teritoriile, s-a întrebat zadarnic tot restul vieţii cum ar fi mers lumea mai departe, de nu s-ar fi înţeles cu ducele Leopold al III-lea. Nimeni, nici un învăţat nu i-a putut da un răspuns corespunzător, aşa că i-a osândit pe toţi acei neisprăviţi şi a continuat să se chinuiască: „Cum ar fi fost dacă…?” În 1989, când s-a destrămat Uniunea Sovietică, mii de oameni s-au întrebat cum ar fi fost viaţa lor, dacă preşedintele Gorbaciov ar fi murit de scarlatină la vârsta de trei ani. Unii au spus că evenimentele ar fi continuat identic, alţii că mersul omenirii ar fi fost cu totul altul. Iar milioane de oameni nu şi-au pus aceste întrebări, ci ar fi vrut să ştie doar cum ar fi fost viaţa fiecăruia dintre ei, dacă soţia nu le-ar fi născut acei copii, ci alţi prunci.

3. Cartea care-şi ucide cititorii… Pare cu totul imposibil ceea ce vrea să sugereze acest titlu. Şi, totuşi, există ceva ce nu poate să existe? Dr. Julius Zimberlan, mare amator de cărţi vechi, a cumpărat, printre alte câteva lucrări de la anticariatul BUCHISEALA (Bulevardul Regele Albert nr. 281, demisol), un volum apărut la Los Angeles (fără an al apariţiei indicat) cu titlul RAVANEK. Cum este specificat „Ediţia a treia”, este de presupus că pe undeva există şi exemplare mai vechi. (Dr. Zimberlan nu se putea abţine niciodată şi achiziţiona, de fiecare dată când intra într-un anticariat, mai multe cărţi. Pe care le aşeza într-o stivă ce creştea mereu, până ce era obligat să aşeze noile volume în biblioteca tot mai neîncăpătoare. De multe ori, ajungeau în rafturi lucrări pe care n-a apucat să le răsfoiască măcar. Aşa s-a întâmplat şi cu RAVANEK.) Abia peste câţiva ani, căutând un volum anume prin hăţişul etajerelor ajunse până la tavan, dădu şi de cartea cumpărată cu ani în urmă. Abia atunci a apucat s-o răsfoiască. Se pare că, la început, l-au fascinat ilustraţiile în culori pastelate, adevărate opere de artă. Pe urmă, se pare că a început să citească şi textul. Se pare…
Dr. Zimberlan a fost găsit de secretarul său, căzut lângă fotoliu, dar medicul legist n-a putut să precizeze cauza morţii. „Parcă nici n-ar fi mort, clătină din cap, doctorul Leo van Zoterlek. Atât doar că n-are puls.” După ce a fost dezmembrată uriaşa bibliotecă a doctorului Zimberlan, volumul RAVANEK a ajuns tocmai la fostul secretar al defunctului. Că l-a subtilizat sau că a ajuns în alt mod la el e mai puţin important. Fapt este că şi fostul secretar a fost găsit mort alături cu volumul lângă care a căzut şi Zimberlan. Comisarului Jan Ruin i-a sărit în ochi această coincidenţă şi a cerut expertiza cărţii. Expertul însărcinat să analizeze opul a murit şi el (în exerciţiul funcţiei). Deoarece a părut riscant să fie cerută o nouă expertiză, volumul editat la Los Angeles cu titlul RAVANEK (fără an al apariţiei indicat) a fost distrus. Doar că, în felul acesta, nu s-a putut fi aflat cum a ucis acea carte, iată, trei oameni.
P.S. Bănuind că a fost vorba despre un volum otrăvit în genul celor folosite în crimele cunoscute ale evului mediu, comisarul Jan Ruin s-a răzgândit şi, folosind cele mai sofisticate metode de investigaţie, a căutat un alt op din RAVANEK. Deocamdată un alt volum din cartea care-şi ucide cititorii n-a fost încă depistat, deşi, dacă a existat o ediţie a treia, ar trebui să existe pe undeva şi alte asemenea exemplare. Oricum, dacă va fi găsit un alt volum RAVANEK, acela va fi analizat cu infinită grijă.

Din nou despre pericolul ignorării graiului corpului… Despre graiul corpului se vorbeşte din antichitate. Dar numeroasele materiale referitoare la acest subiect tratează doar „mimica trupului”, adică ce sentimente exprimă individul în clipa aceea, sentimente adresate celor din jur. Celorlalţi. Despre ce ne spune corpul nouă înşine nu s-au prea ocupat prea mulţi autori. Printre aceşti puţini, s-a numărat şi Julius Zimberlan. Provenit dintr-o veche familie de medici (cel puţin cinci generaţii atestate din tată în fiu), Julius, după ce şi-a luat diploma de doctor, spre disperarea ailor săi, a preferat să lase cunoscutul cabinet al străbunilor şi să se ocupe de cercetare. Astfel, timp de zeci de ani, a studiat fiecare semn al propriului său corp, dar şi al pacienţilor soţiei sale. (Cum din „nebunia” lui nu se poate trăi, Dumnezeu – care are întotdeauna grijă de toate – l-a căsătorit cu o femeie medic, iar Maria a devenit cumva continuatoarea nu numai a numeroşilor doctori Zimberlan, dar a ajuns să fie considerată şi urmaşa de sânge a acelora.) În vremea aceasta, Julius a completat trei „Atlase” cu răspunsurile corpului uman la factorii agresivi. Primul descrie „graiul trupului”, al doilea „răspunsurile corecte”, iar al treilea „răspunsurile incorecte sau provenind din ignorarea graiului trupului”. Un al patrulea şi cel mai important volum, după cum spune autorul, se află în fază avansată şi conţine un fel de dicţionar care traduce diferitele „exclamaţii mai mult sau mai puţin sesizabile ale corpului” în limbajul comun al oamenilor. Acest al patrulea volum nu este, desigur, exhaustiv, însă autorul promite că va mai scoate un număr de anexe, pe măsură ce va înainta şi mai adânc în studiu. Ideea de la care a pornit Zimberlan (soţul doamnei doctor Zimberlan) este că fiecare maladie, chiar şi în fazele ei incipiente, „se trădează” printr-o neplăcere, un junghi, o durere scurtă şi trecătoare etc., momente cărora, întrucât nu persistă, nu li se dă importanţa cuvenită, deşi în faza aceea, susţine Julius Zimberlan (soţul doamnei doctor Zimberlan) orice boală poate fi luată sub control, iar prognosticul nu mai reprezintă o problemă. Dintre cele trei atlase, nu s-au vândut până acum decât 21 exemplare în total, iar Ministerul a refuzat să distribuie în spitale şi în librării acele „încercări interesante, dar nefundamentate suficient ştiinţific”. Profund dezamăgit după lunga sa bătălie cu birocraţia, Julius Zimberlan s-a răzbunat cu vârf şi îndesat pe secretarul de stat la care a reuşit să ajungă după lungi amânări: nu l-a prevenit că scărpinatul obrazului stâng stă la debutul cumplitei boli care, într-adevăr, l-a omorât peste doar două luni. Şi pe ministrul însuşi a izbutit Zimberlan să se răzbune la fel de nemilos: deşi n-a fost primit niciodată „nebunul” în audienţă, l-a văzut de mai multe ori pe micul ecran. (Ministrului i-a plăcut dintotdeauna publicitatea, deja de pe vremea când a deţinut portofoliul transporturilor, înainte de cel al armatei.) Urmărindu-l cu atenţie la televizor, ochiul antrenat al lui Zimberlan a observat o iregularitate a respiraţiei demnitarului. Julius a deliberat îndelung: să publice sau nu prognosticul afecţiunii ministrului – dacă boala incipientă ar fi tratată la timp, omul n-ar avea de ce se teme. Amintindu-şi că şi el a depus Jurământul lui Hipocrate, a trimis un articol de prevenire la un mare cotidian. Articolul n-a fost publicat, iar ministrul a decedat. Julius Zimberlan a avut toate motivele să fie mulţumit: nu şi-a trădat jurământul, iar ministrul a murit datorită propriei sale obtuzităţi. Nemaiavând nici o speranţă în birocraţi, Zimberlan urmăreşte cu mare curiozitate apariţiile pe micul ecran ale următorului ministru al sănătăţii.

GHEORGHE  SCHWARTZ  este un foarte cunoscut prozator român, membru al Uniunii Scriitorilor, autorul romanului „Autiștii cărților”…