1.Enervanta jovialitate – Oamenii nu erau prea încântaţi de domnul Julius Zimberlan Senior: când toată lumea este atât de gârbovită sub tot felul de probleme, de la stresul zilnic, cronic (cum ar fi cicălelile soacrei, mizeriile şefului, glicemia care nu vrea să scadă etc., etc.) şi până la cele acute (maşina care s-a stricat tocmai acum, vestea că fata mai mare a lipsit două zile de la şcoală, vântul care a smuls ţiglele de pe acoperiş etc., etc.), când toată lumea trece prin aşa ceva (ori prin altele şi mai şi), domnul Julius Zimberlan Senior se prezintă mereu bine dispus, mereu mulţumit cu toate şi cu sine, chiar şi atunci când, în mod normal, ar trebui să se enerveze şi el. Ca tot omul. De pildă, când şi-a rupt o mână, a declarat că „a avut mare noroc pentru că, dacă n-ar fi contractat fractura aceea, ar fi plecat la munte exact cu autobuzul care a căzut în prăpastie”. Când i s-a redus postul – tocmai lui, cel ce era cel mai vechi în companie -, a avut neruşinarea să se exprime că acea concediere l-a scutit de neplăcerile venite peste urmaşul său, odată cu intrarea frauduloasă în insolvenţă. Când i-a călcat o maşină căţelul pe care pretindea că l-a iubit ca pe un membru al familiei, – chiar aşa a afirmat doar cu puţine zile înaintea incidentului, că „l-a iubit ca pe un membru al familiei!” – a povestit la, fel de senin ca întotdeauna, că este convins că dacă Rex nu s-ar fi prăpădit atunci, mai mult ca sigur boala care a început să-l macine i-ar fi provocat suferinţe inutile în faţa aceluiaşi deznodământ.

– Toate se întâmplă exact atunci când trebuie să se întâmple, susţinea fără jenă domnul Julius Zimberlan Senior cu tonul său jovial din totdeauna, tonul ce a ajuns să enerveze pe toată lumea.
Iar când s-a îmbolnăvit grav şi medicii nu i-au mai dat nici o speranţă, le-a spus rudelor că are o şansă grozavă că va muri fără să trebuiască să treacă printr-o agonie cumplită.
Şi, într-adevăr, domnul Julius Zimberlan Senior a murit cu zâmbetul pe buze, enervând în felul acesta pentru ultima oară pe toată lumea atât de gârbovită sub tot felul de probleme, de la stresul zilnic, cronic (cum ar fi cicălelile soacrei, mizeriile şefului, glicemia care nu vrea să scadă etc., etc.) şi până la cele acute (maşina care s-a stricat tocmai acum, vestea că fata mai mare a lipsit două zile de la şcoală, vântul care a smuls ţiglele de pe acoperiş etc., etc.).

Unele caracteristici se moştenesc mai puţin, altele mai pregnant. Din păcate, Julius Zimberlan Junior a moştenit de la părintelui său, Julius Zimberlan Senior, tocmai enervanta jovialitate. Ca şi tatăl lui, şi Julius Zimberlan Junior pare tot timpul mulţumit cu toate. Şi chiar este mulţumit cu toate, întrucât trăieşte cu convingerea că totul are loc în favoarea sa. Desigur, într-o viaţă de om se petrec, în funcţie de norocul fiecăruia, şi multe întâmplări fericite, însă la fel de adevărat este că n-ai cum scăpa şi de momente neplăcute, unele chiar profund potrivnice ţie. Dar nu, Julius Zimberlan Junior are tupeul – prostia? – să se laude că până şi nenorocirile îi sunt favorabile! Exact ca tatăl său, când şi-a rupt o mână, a declarat că „a avut mare noroc pentru că, dacă n-ar fi contractat fractura aceea, ar fi plecat la mare cu avionul care a căzut în Oceanul Atlantic”. Şi când a fost şi el dat afară de la bancă, a avut neruşinarea să se exprime – nici mai mult, nici mai puţin – că acea concediere i-a salvat viaţa, nemaifiind acolo atunci când cu hold up – ul în care bandiţii au împuşcat trei funcţionari şi patru clienţi. Iar când chiar şi lui taică-său i-ar fi fost (probabil) greu să vină cu veşnica-i explicaţie „Toate se întâmplă exact atunci când trebuie să se întâmple”, Julius Zimberlan Junior nu s-a sfiit să declare în faţă ziariştilor că până şi condamnarea sa la moarte „a avut loc în favoarea lui”.

– Cum aşa?! l-a întrebat un reporter bătrân.

Parcă mai mic şi mai rotofei ca oricând, individul părea, într-adevăr, că nu mai poate de bine:
– Păi, dacă nu m-ar fi condamnat la moarte, mi-ar fi dat cel puţin douăzeci ani de închisoare, iar eu nu suport spaţiile închise.

Şi a spus acest lucru înainte de a fi graţiat, după ce a fost găsit adevăratul criminal! Şi când n-avea de unde să ştie că bătrâna văduvă a multimiliardarului Robin H. J. Polock, citind în gazetă despre omul cinstit căruia nu-i era frică de nedreptăţile istoriei, profund impresionată, l-a luat pe lângă ea, că tot n-avea urmaşi.

– Vedeţi că am avut dreptate? l-a întrebat Julius Zimberlan Junior pe Moritz Rufus: dacă n-aş fi fost confundat cu adevăratul criminal şi n-aş fi fost condamnat la moarte, n-aş fi apărut în toate ziarele, iar buna doamnă Polock n-ar fi ştiut niciodată că exist. Totul nu este decât să crezi că „totul are loc în favoarea ta”.

La care Moritz Rufus se să răspundă? Mai ales că îi venea – ca nouă tuturor – să-i dea cu ceva în cap lui Julius Zimberlan Junior, cel atât de enervant cu veşnic enervanta lui jovialitate.

2.Cel cu adevărat nefericit – Tânărul Julius Zimberlan e trist pentru că abia are ce le pune pe masă copilaşilor săi. Şi nici chiria garsonierei n-are de unde s-o achite.
Raul Lumpert, căruia toată lumea i-a prevestit un viitor frumos, e cumplit de trist pentru că, deşi munceşte de dimineaţa până seara, nu reuşeşte să scape de datoriile pentru locuinţa achiziţionată. Vasile Lungu, un bărbat corpolent, este profund nemulţumit pentru că vila sa, proaspăt cumpărată, îşi arată, cu fiecare zi ce trece, noi „vicii ascunse”.
Ramon y Sancez, un personaj urât de multă lume şi iubit de la fel de multă, nu se poate nicicum consola cu gândul că, după recesiunea care a lovit ţara, i-au mai rămas destule resurse, însă a şi pierdut multe milioane. Alţii s-au prăbuşit cu totul, dar asta nu-l consolează.
Însă situaţia cea mai gravă o resimte din plin Erik van Smein: el e singurul cu adevărat nefericit – stă toată ziua la bordul iahtului său, priveşte în zare şi se întreabă ce rost au toate. „Julius Zimberlan şi Raul Lumpert n-au decât să lucreze mai mult ca să creadă că o s-o ducă mai bine; Lungu n-are decât să-şi reabiliteze de la A la Z vila; Ramon y Sancez n-are decât să înveţe cum te poţi chiar îmbogăţi până şi dintr-o criză, darămite dintr-o recesiune; dar el, Erik van Smein, n-are nici o posibilitate să mai găsească un scop vieţii. El e singurul cu adevărat nefericit – stă toată ziua la bordul iahtului său, priveşte în zare şi se întreabă ce rost au toate. Şi n-are nici un răspuns.

3. Prin ce se deosebeşte un geniu de un diletant? (De data aceasta, părerea expertului)
La vernisajul maestrului Rafael Porumboiu, celebrul critic de artă profesor doctor Robin W. G. Stamatescu a început aşteptatul său cuvânt astfel: „Am fost de multe ori întrebat prin ce se deosebeşte un geniu de un simplu profesionist conştiincios, dar, iată, mai nou – n-o să vă vină să credeţi – cineva m-a rugat să-i explic, nici mai mult, nici mai puţin, prin ce se deosebeşte un geniu de un diletant! Şi mi-am dat seama că trebuie să fii într-adevăr în materie pentru a putea răspunde.” După care, profesorul doctor Robin W. G. Stamatescu a explicat cu cuvinte alese în ce constă acea deosebire. Auditoriul i-a ascultat cu admiraţie discursul savant, chiar dacă majoritatea cuvintelor i-au rămas neînţelese. „Se vede că profesorul se pricepe”, a concluzionat lumea. Mezinul domnului Zimberlan, adus la galerie pentru a se obişnui de mic să poată aprecia arta adevărată, şi-a întrebat tatăl:„Eu tot nu înţeleg care este deosebirea dintre o lucrare a unui geniu şi a unui diletant. În jur, oamenii l-au privit cu condescendenţă pe părintele unui copil atât de… atât de prost, iar domnul Zimberlan, roşu ca racul, a încercat să schimbe vorba. Iar băiatul, în loc să tacă, a scandalizat şi mai mult lumea, spunând că „şi el poate picta aşa ca şi venerabilul maestru Rafael Porumboiu”. Avocatul Aristide Pavlovici, care tocmai a reuşit să achiziţioneze – pe un preţ excelent! – cu doar 20.000 euro un tablou al maestrului, nu s-a putut stăpâni să nu-i arunce o privire plină de ură acelui copil obraznic.
Care tocmai repeta netulburat că şi el poate picta aşa. Cineva a încercat să-l lumineze, însă şi-a dat seama că-i lipsesc pentru aceasta cuvintele savante ale profesorului.

4. Inestimabila atmosferă de acasă – Julius Zimberlan e mereu speriat că ar putea pierde traiul ce i-a fost dăruit de Dumnezeu.

-Dacă ar trebui să mă internez în spital, n-aş mai avea parte de confortul de acasă.
-Dar eşti acasă, îl consolează soţia.

-Da, dar dacă m-ar transfera în alt oraş, unde aş mai putea găsi atmosfera de aici? se lamentează el. Şi ce dor mi-ar fi de aici! Stând în fotoliul său, Julius Zimberlan abia îşi poate stăpâni criza de plâns.

-Dar eşti acasă, îi repetă soţia.

-Da, dar dacă m-ar concedia, din ce am mai putea achita costurile pentru un asemenea cămin…
-Dar nu te dă nimeni afară din serviciu. Chiar tu ai spus că şeful cel mare te apreciază.
– Da, dar dacă o să se pensioneze şi va veni altul?

Julius Zimberlan stă în fotoliul lui preferat de acasă, ţine o carte în mână, însă nu se poate concentra, gândurile îi zboară şi îl îngrozesc. Julius Zimberlan este de-a dreptul disperat. Şi ce bine e în atmosfera dulce din camera sa, unde se află lucrurile sale, unde i se gudură la picioare câinele său, unde miroase întotdeauna a cafea şi a tutun de pipă! Dar dacă…?

GHEORGHE SCHWARTZ este un foarte cunoscut prozator român, membru al Uniunii Scriitorilor, autorul romanului „Autiștii cărților”…