1. CUTRĂ BĂTRÎNĂ LA PUPAT DE MOAȘTE

Junker n-a venit chiar degeaba în România: a pupat și el un cur de frunte! Fiind cam de aceeași teapă cu posesorul bucilor frontale, nu cred să-l fi deranjat duhoarea neuronilor ticăloșiei și imposturii de sub ele.

2. MACRON, CINICUL!

Alegerile de duminică din Franța, percepute fiind de analiști și electorat drept alegerea dintre ciumă și holeră, lasă deschisă întrebarea care dintre cele două molime a avut cîștig de cauză.
Oricum, în primul discurs ca nou președinte al Franței, referința, și cinică și neinspirată, la o lozincă perimată, contrazisă de realitățile Franței și Europei, seamănă cu căratul apei, în cimitir, la căpătîiul mortului!

3.PANARAMELE ȘI HINGHEREALA POLITICĂ

Se întîmplă, din cînd în cînd, ca în satul global, mare cît lumea largă și la fel de diversă, să explodeze, sub forma bombelor de presă, evenimente care, prin impactul lor, nasc revelații, comentarii și controverse. Le nasc ca și cum globalizarea, inclusiv a informației, ar mai putea să lumineze, cu unghiuri și înțelesuri noi, lucruri și fapte intrate de mult timp în conștiința publică ca tot atîtea evidențe și tratate în consecință cu firescul cu care privim la mișcărea de rotație a planetei. Toată lumea conectată, cît de cît, la fenomenele socio-politice și economice ale vremii, a aflat de existența paradisurilor fiscale, acolo unde, cu un termen generic, bogații lumii își ascund și-și protejează averile de nivelele, de obicei, ridicate, ale impozitelor din țările de origine. Amănuntul că paradisurile fiscale sînt identificabile cu cele mai exotice, mai luxoase și luxuriante locuri geografice ale lumii, poate că nu e, nici el, întîmplător. În recentul scandal, cunoscut sub numele de ”Panama Papers”, singurul lucru de impact, de șoc relativ, nu este existența de facto a acestor paradisuri, nici confirmarea operațiunilor ca atare, ci amploarea fenomenului și, mai ales, numele grele din politica internațională și din sistemul financiar-bancar mondial implicate în asemenea inginerii. Au intrat în vizorul dezvăluirilor prim-miniștrii, dintre care unul, deja, demisionat, multinaționale, mari corporații și companii, bănci cu renume, inclusiv Banca Mondială, ba chiar și servicii secrete, într-o vreme cînd se înmulțesc semnalele unei noi crize mondiale și cînd statisticile estimează că, la scara întregului glob, numărul celor care se confruntă cu spectrul foamei și-al sărăciei extreme, se îndreaptă amenințător spre cifra de 1(un) miliard de oameni. Deocamdată, reacțiile de răspuns la nivel guvernamental al statelor și al decidenților politici, nu depășește, cum era de așteptat, stadiul deplîngerii ipocrite a fenomenului, al mirărilor mai mult sau mai puțin mimate, însoțite de promisiunea investigațiilor, a descinderilor în conturi și în acte contabile. Nimic surprinzător! Și pentru că operațiunea prin care s-ar putea decela cît este act de corupție și cît onorabilitate în dobîndirea și prezervarea averilor este și anevoioasă și de durată, bașca slaba voință ori lipsa acesteia în descîlcirea ițelor, conexiunilor, intereselor, este de așteptat ca subiectul să mai țină un timp capul de afiș al interesului public după care va fi acoperit și eclipsat de alte și alte evenimente, mereu provocatoare, mereu arzătoare. Măcar o concluzie cred că putem trage din scandalul offshorurilor, pe cît de tristă, pe atît de evidentă: aceea că dintre toate tarele și viciile omenești, lăcomia și setea de înavuțire, nu contează cît și cum, sînt singurele globalizate, demult și temeinic, și că măsurile de prevenție și combatere a corupției planetare nu au mai mult efect decît discursul unui misionar despre Sfîntul Duh și iubirea aproapelui, rostit în fața unui trib de canibali. Motiv să se vorbească despre corupție ca despre o adevărată fatalitate din moment ce, nici oprobriul public, nici arătarea obrazului cu referire la lipsa de etică și morală a corupților dovediți, nici condamnările, adesea simbolice, ba chiar nici glonțul cu care e tratată ”boala”în China, de pildă, nu reduc, nu înlătură fenomenul corupției la scară globală. Cît despre fatalitatea corupției în România, este un subiect de poveste cu accente grotești și finaluri în coadă de pește care frizează cînd absurdul, cînd bătaia de joc prin greu sesizabila linie de demarcație între hoți și vardiști și-a graniței nebuloase dintre determinare,voință, fermitate și jocurile prefăcătoriei de ochii lumii.
N-avem noi sănătate (nici educație și nici…) cîte canale de scurgere și de absorbție a banului public au fost în stare să sape politicieni aflați în fruntea statului spre propriile lor buzunare, încît celebra afacere de la 1892 pare, azi, doar etalonul unei găinării oarecare!
În cel mai bun stil al hei-rupismului românesc, după ce 26 de ani toate semnalele de alarmă, toate avertismentele și exemplele răsunătoare, menite să pună în lumină proporțiile jafului național, au sunat în pustiul și surzenia interesului judiciar, ne trezim că sărim dintr-o extremă în alta. Cu argumentul momentului zero și al așa-zisei descătușări a luptei anticorupție, cu zgomotul și furia mult disproporționate față de rezultate, se zgîrie, încă, superficial și discreționar, abia la suprafață, muntele de infracționalitate existent, trecînd voit cu vederea infracțiuni economice și pagube uriașe lăsate în urma lor, devenite istorice. Exemplul cel mai grăitor, devenit ”clasic”, că cineva vrea să țină societatea românească într-un șah etern, steril, doar ca să macine nervi, energii și resurse, sub stindardul fatalității, continuă să fie flota, afacerea dispariției flotei românești. Ea dă măsura probității și onestității actului de justiție în România, dincolo de care orice discurs triumfalist, orice altă închipuită bravură scoasă din jobenul scamatoriilor judiciare, pălesc și rămîn repetente la examenul veridicității și-al voinței de asumare a standardelor în decopertarea justei măsuri a dreptății. Din concluziile și soluțiile investigatorilor și experților, rezultă că a cincea flotă comercială a lumii a dispărut în urma unei operațiuni de felul experimentului Philadelphia, fără urmă și fără prejudicii, nicidecum printr-o inginerie bine ticluită și perfid instrumentată. Continuu să fac recurs la această afacere tot așa cum însist că aici, în siajul acestui singur exemplu, ca megaafacere neadusă la suprafață și nesoluționată, își joacă justiția puterea și credibilitatea. Aici s-o vedem, nu în amînarea la calendele grecești a scadențelor gravelor fapte de corupție, nu în condamnări hilare cu aspect de binevenite vacanțe, nu în lentoarea instrumentărilor, nu în motivări croite să ofenseze inteligența publică și nici în haiducia, repet, hei-rupistă, în spatele căreia unii se bucură de uzufructul ticăloșiilor, iar alții tocmai clocesc alte tunuri, alte panamale. Altfel, lupta anticorupție, eșuată, deja, în prost disimulata hinghereală politică și-n spectacole ieftine, bulevardiere, jucate la ușa DNA și dincolo de ea, nu face decît să întărească, nu-i așa?, suspiciunile rezonabile că este, ea însăși, o altă panama drapată în straie juridice de ocazie.

IOAN VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul „Jurnalului de la Mahala”…