Ioan VIȘTEA – Insectarul portocaliu

ÎN AŞTEPTAREA ULTIMULUI DENUNŢĂTOR

ioan_vistea_70Trebuia să plece din Dealul Cotrocenilor „il capo di tutti capi”, lăsînd în urmă două mandate dezastruoase şi ruşinea a două suspendări succesive, ca să înţelegem mai bine dimensiunea jafului naţional întîmplat sub oblăduirea sa. Desigur, oblăduirea este un eufemism pentru că n-am nicio îndoială că uriaşa lăcomie şi imensa sete de parvenire a personajului, probate vreme de 25 de ani, au făcut repede prozeliţi, la fel de repede luaţi sub comandă directă. Ajunsă la ananghie, bună parte a clasei politice, fără alte merite decît aceea de a-i fi respirat aerul timp de 10 ani, de a evolua pe orbita şi sub înaltul său patronaj, încearcă să-şi găsească scăparea în delaţiune şi datul în gît al partenerilor de matrapazlîcuri. Denunţul naşte pe bandă rulantă o generaţie de scriitori suprarealişti în pixul cărora n-ai fi crezut vreodată că zace harul de autentici şi spăşiţi povestitori. Cum „romanul” este în curs de scriere, ameninţînd să devină roman-fluviu, aştept ca cititorii lui direcţi, la prima mînă, încă din manuscris, să nu facă greşeala de a citi pe sărite, să ignore pasaje ori să elimine, să piardă pe parcurs întîmplări, încrengături ale intrigii şi personaje. Altfel zis, aştept ziua cînd, cu voia dumneavoastră, dar, mai ales, a Codruţei Kovesi, ultimul denunţător inculpat de pe listă, Traian Băsescu, îi va arăta cu degetul pe Barroso, Reding&comp. pentru a înţelege mai bine jocurile oculte ale supravieţuirii într-o dregătorie prea lungă, prea nemeritată şi păguboasă, prea ca în România.

P.S. Un scriitor moralist care îşi îmbracă umanismul şi ipocrizia în blana de oaie rătăcită pe păşunile osanalei, se autodenunţă şi el: după o poveste de toată jena, petrecută prin anii ’90, recunoaşte că, da, e posibil să fi devenit paranoic. La m’nealui, paranoia e vizibilă de multişor şi este şi în formă continuată. După ce 10 ani a lustruit dosul impostorului cu cele mai sofisticate geluri ale făţărniciei deloc gratuite, întorcînd pe dos( e vocaţie?) finalul unei celebre poezii a lui Kavafis, oftează şi deplînge neconsolat plecarea barbarului/ barbarilor.