-fragment de roman-

                                                                       1

            – Nu vă supăraţi, vă rog ! De la ce linie pleacă trenul de Viena ?

 Cineva îmi indicase în grabă peronul şi acum, ţâşnind ca din puşcă, alergam în direcţia lui, se vede treaba într-un fel caraghios, stânjenit de geanta de voiaj ce-mi aluneca de pe umăr cu fiecare pas săltat.

Preocupat cu suitul în tren, mai apucasem să arunc o privire pe tăbliţa ce arăta destinaţia, precum şi de-a lungul vagoanelor, cu obiceiul rămas din copilărie de a le înnumăra, aşa cum se întâmpla ori de câte ori la orizontul câmpiei se profila năluca unei garnituri de tren. La capătul lor pufăia o locomotivă cu aburi, neagră, lustruită, parcă dată cu cremă de ghete, dar pe moment nu m-am întrebat nicio clipă ce căuta ea acolo pe o linie electrificată demult, nici de ce vagoanele erau vopsite în culoarea zmeurei cu frişcă, puţin obişnuită la calea ferată.

Cu o smucitură scurtă, resimţită până în tendoane, trenul se puse în mişcare.

Abia acum, în lumina după-amiezii ce pălea uşor, dând amănuntelor contururi precise, prindea să se înfiripe legătura dintre locomotiva de catran, culoarea zmeurie a vagoanelor şi interiorul a cărui înfăţişare arăta cu totul şi cu totul picat ca din senin, din alt veac. Căci nimic nu semăna nici chiar cu cele mai acătării, mai îngrijite vagoane de pe rutele obişnuite ce depăşeau graniţele încercând să păstreze aparenţa confortului măcar în limite minime de decenţă.

Mai întâi îţi atrăgea atenţia lambriul de mahon ce căptuşea pereţii de o parte şi de alta, pe toată lungimea culoarului. Fibrele netede şi textura lor mată dădeau o fermă impresie de soliditate şi eleganţă. Acesta se continua până în tavan cu un tapet de satin în culori pastelate, întrerupte din loc în loc de ferestrele prinse în montura aceluiaşi material, pe marginea cărora, încastrată, sclipea o bordură cromată. Dacă adăugai tabloului atemporal draperiile grele din catifea grena, prinse cu anouri de asemenea din lemn de mahon, podeaua îmbrăcată într-o pâslă cu două tonuri mai stinse decât draperiile şi privind în tavan, lampadarele din fier forjat din care ieşea carcasa stilizată a unei sticle de lampă, sablată, puteai crede că ai păşit pragul unei autentice case boiereşti, din acelea ce fac, încă, mândria generaţiilor născute mult timp după ce proprietarii lor au sfârşit în puşcării sau exil.

Peste toate, plutea un miros de vechi, exotic şi misterios, el însuşi perceput ca un element de decor, întregind zestrea de artefacte dar şi impresia de întoarcere în timp pe meleagurile unui tărâm neumblat.

Aceeaşi impresie lăsa şi cuşeta, cu deosebirea că aici se mai afla o oglindă în care, privind, recunoşteai imediat limpezimea cristalului veneţian, o chicinetă ce se rabata din peretele lateral, o măsuţă cu blat din sidef, în sfârşit, paturile din mahon cu tăblii încrustate cu intarsii florale.

În clipa în care am aruncat geanta în primul pat liber, mi-am dat seama că nu sunt singur acolo. În alte două paturi suprapuse, vizavi de al meu, stăteau întinşi cu păturile până deasupra bărbiei, un bărbat şi o femeie. Mai observai, agăţate în cuier, un costum taior cu revere din fetru, o pelerină ecosez, un palton cu o linie simplă terminat cu o şapcă grosolană, în contrast cu fineţea costumului taior. Dormeau sau cel puţin aşa lăsau impresia, numai că nu li se auzea răsuflarea deloc, de unde şi asemănarea cu nişte păpuşi dintr-un muzeu al figurilor de ceară închise printr-o împrejurare independentă de voinţa lor într-un sarcofag preţios din mahon.

Am ieşit pe culoar. Nu trecuse nici o oră de când trenul aluneca pe şine, destul de vioi, mă gândeam, pentru bătrâneţea lui aristocrată. Apusul înghiţea cu lăcomie cocoaşele dealurilor, liziera pădurilor, apoi şoseaua multă vreme însoţindu-ne, paralelă cu noi, până când farurile maşinilor deveniră simple balize luminoase, suspendate în aer.

Pe culoar, nu numai că nu trecea ţipenie de om, dar în afară de zgomotul roţilor şi al saboţilor, scârţâind în răstimpuri, în tot vagonul nu se auzea niciun foşnet măcar, nici glasuri, nici şoapte, nici nimic altceva care să te încredinţeze că lângă tine, dincolo de pereţii subţiri, ar putea fi semenii tăi.

Constatarea mă neliniştea la fel de mult ca însuşi aspectul ireal al vagonului ori ca vecinii mei de cuşetă despre care nu eram deloc sigur că dorm cu adevărat ori îşi dorm de fapt somnul de veci. Aşa încât atunci când la capătul holului apăru, după toate aparenţele, şeful de tren, e de la sine înţeles că pe chipul meu se citea bucuria înecatului agăţat de un fir de pai. Avea, din cap până în picioare, o ţinută impecabilă, imperială aş spune, o uniformă în întregime gris-fer, compusă dintr-un chipiu înalt de sub care ieşeau câteva smocuri de păr blond-înspicate, o tunică cu petliţe roşcate, bătută în fireturi şi bumbi argintii ce se termina cu pantalonii călcaţi ,, la dungă,, cu vipuşcă şi ea argintie. În plus, mustaţa de aceeaşi culoare cu părul ca două aripi desfăcute ale unei păsări de pradă, sublinia simetria perfectă a feţei. Privindu-l, numai amănuntul că ţinea în mână un felinar cu pereţi de celuloid înăuntrul căruia parcă ardea coaja unei portocale, făcea să nu-l iei cumva drept un vechi ofiţer de grenadieri sau de gardă.

– Frumoasă uniformă aveţi ! zisei după ce ne-am dat ,,bună seara,, şi el îmi perforase deja biletul. E chiar în ton cu toată ambianţa din jur deşi, dacă vreţi să ştiţi părerea mea, o găsesc cel puţin ciudată şi apăsătoare.

– A, dar de ce?   încercă el să mă aducă pe drumul cel bun. Un pic de atmosferă nu strică niciodată. Ba, eu cred că s-au gândit foarte bine cei de la Regională. Mai ales în vremea asta când zilele seamănă unele cu altele ca două picături de apă iar omul….

Îmi displăcea că devenea filozof încât îl întrerupsei cu o voce pe cât de imperativă pe atât de contrariată ;

– Adică?

– Adică, vreau să spun că ideea a început să prindă şi mulţi călători o apreciază. Unii îşi fac chiar vacanţele în trenul nostru.

– Care idee şefu’ ? căutai eu sincer să mi-l apropii ca să-l descos. Nu înţeleg!

– Mă mir că n-aţi aflat până acum că a scris şi-n ziare. Păi, Ministerul Transporturilor a dispus cam de vreo doi ani, ca toate trenurile care merg înspre vest să fie, adică să arate, ca acesta, de epocă. Aşa că…

– Habar n-am avut ! exclamai şi într-adevăr, aşa şi era încât pe de o parte lipsa informaţiei dar şi inocenţa mea şi nimic altceva iată, mă gândeam, aveau să mă împingă între fălcile neîndurătoarei capcane ce începeam s-o presimt.

– Da, continuai după o pauză, ideea s-ar putea să fie grozavă şi într-un fel s-ar şi explica căci mergând înspre vest, se ştie, acele ceasornicului se învârt în sens invers.

Era rândul lui să mă flateze acum, într-un zâmbet ce-i destindeau cutele frunţii:

– Văd că înţelegeţi foarte uşor, foarte repede !

Nu-l mai auzeam. Mă gândeam la tot ce-i mai rău. Carevasăzică, cineva, acolo la minister, avusese o idee, iniţial năstruşnică, cum o crezuseră probabil cu toţii, cu siguranţă individul primise o grămadă de bani de pe urma ei, după care au şi pus-o în practică şi încă metodic, fără să se gândească la consecinţe, numai pentru că autorului îi ardea de glume ori îi dădea bine la ureche sonoritatea cuvântului ,,retro,,… ,,retro,,. Dacă nu cumva, la mijloc, nu era vorba decât de o investiţie ca oricare alta şi care, în vederile lor înguste de contabili, urma să aducă foarte multe parale şi-atât. Dar, ştiau nenorociţii, îşi dădeau ei seama ce magie încărcată de traume puseseră la cale şi erau pe cale să declanşeze, ce răni şi ce falii puteau să deschidă prin asta, ce experienţe cumplite dacă într-adevăr aveau să se dovedească reale şi să se confirme mecanismele jocului aiuritor şi perfid?   ,,Nişte imbecili !,, îmi venea să strig, dar m-am pomenit că reiau discuţia de unde o lăsasem, fără să-i dau de înţeles cât de departe mă dusese imaginaţia.

– Şi timpul?   Timpul? S-a gândit careva la el ?

Părea încurcat sau nedumerit? Ridică din sprâncenele blonde, le lăsă în jos, apoi iar le ridică neştiind cam încotro vroiam să ajung cu întrebarea.

– Nu ştiu ! zise el. Acum depinde cum îl percepe fiecare, cred. Dar oricum, chiar dumneavoastră aţi spus-o adineauri, timpul curge şi el înapoi, nu? Şi asta încă de la plecare.

Deci asta era ! Credeam de cum îl văzusem că discuţia cu el o să mă lămurească într-un fel şi când colo, ea nu făcea decât să mă afunde mai tare într-un hăţiş de întrebări şi reînnoite nelinişti. Stăteam amândoi în dreptul cuşetei mele, aprinsei o ţigară, i-am oferit şi lui una, o luă cu o sfială recunoscătoare, fumam. Se aprinseră în plafon lampadarele şi pe culoar se alungeau numai umbrele noastre. Ne mişcam de pe un picior pe altul ca doi călători care n-au nimic mai bun de făcut decât să-şi omoare timpul. Dar chiar nerostită, alocuţiunea mi se părea acum cât se poate de nepotrivită, de cinică. Mă pufnea râsul- auzi, să omori timpul, când e fapt dovedit că nu noi, ci el ne omoară şi nici măcar de pierdut nu-l putem pierde ci tot el ne pierde pe noi ! Şi care timp? Timpul pe care tocmai îl invocam mai devreme?

Şeful de tren îmi întrerupse şirul gândurilor cu o voce joasă, subit răguşită, desluşindu-mi răspunsul la întrebarea ce nu o pusesem defel dar care îmi stătuse pe limbă încă de când intrasem în cuşetă. Culmea era că o făcea cu firescul cu care relatezi un fapt comun, oarecare.

– Era să uit – zise el – în cuşetă cu dumneavoastră sunt doi bătrânei, tovarăşul Dej şi tovarăşa Ana. Îi ştiu pentru că aproape în fiecare an merg la Internaţionala aia a lor, pe unde o avea loc, nu ştiu. M-au rugat să nu-i trezesc decât la cap de linie. Săracii, suportă greu drumul la vârsta lor, aşa că dacă se poate, nu-i aşa, să nu-i deranjăm.

De data asta, pentru că nu vroiam să-i arăt că mă mir şi nici că fac caz de tot ce-mi spusese şi pentru că nu-mi dădeam seama prea bine dacă devenisem sau nu captivul unei regii atât de bine ticluite, m-am mulţumit să răbufnesc doar:

– Bine, bine, dar în trenul ăsta se pare că toată lumea doarme sau ce Dumnezeu se întâmplă cu liniştea asta de nimeni nu mişcă ?!

Atunci se produse o schimbare neaşteptată cu el. Mai întâi roşi şi cele câteva aluniţe de pe faţa lui deveniră mici vânătăi. În acelaşi timp, probabil o tensiune lăuntrică îi gâdila nările căci îşi frecă nasul de câteva ori, ca atunci când ai vrea să strănuţi şi nu poţi. Fie că-i devenisem simpatic, fie că doar încerca să-şi descarce sufletul împovărat de o taină ascunsă căreia, în sfârşit, îi găsise o supapă, cert este că mă apucă şi mă strânse cu putere de mână, deşi nu arătam ca unul ce ar fi vrut să fugă, după care îmi zise pe un ton ce vroia să mă facă complicele lui:

– Domnul meu, ceva îmi spune că sunteţi dintre acei oameni bănuitori obişnuiţi să taie firul în patru cărora nu poţi să le ascunzi nimic. Văd că aţi cam înţeles cum stă treaba cu trenul ăsta şi că nu e unul obişnuit. Da, aşa e ! E foarte adevărat. Să nu credeţi cumva că am vrut să vă ascund lucrul acesta. Nu, nicidecum !

Începuse să turuie parcă de teamă ca nu cumva vreun accident sau orice altceva să-l surprindă şi să-i oprească destăinuirea.

– Cât despre linişte, continuă cu zăduf, nici ea nu e întâmplătoare, vă zic. N-are cine să facă gălăgie că în tot trenul, nu ştiu dacă sunt vreo zece civili. În rest, numai rezervişti ! Rezervişti în consemn. Da, da ! Stau camuflaţi şi au ordin să nu părăsească cuşetele şi să facă pe morţii, atât ! încheie şeful de tren după ce ultimele fraze le rostise în şoaptă.

Nu-mi venea să cred . Mă luă cu călduri şi cu friguri în aceeaşi secundă.

– Pentru ce ? întrebai   Pentru ce ?

– Ei, o să vezi dumneata !

Se hotărî să încheie. Lăsa să înţeleg că şi aşa îmi spusese destul, poate chiar mai mult decât i-ar fi permis statutul său de slujbaş la calea ferată şi obligaţiile de serviciu şi că mai departe n-aveam decât să-mi văd de călătorie, să mă descurc singur căci el nu mai avea nici o putere să mă călăuzească şi să mă ajute, nici de-ar fi vrut. Se desprinse de mâna mea, se răsuci pe călcâie încât am crezut că avea să se înşurubeze în podea şi se făcu nevăzut târând după el dâra mişcătoare de lumină a felinarului.

                                                               2

Dacă v-aţi aflat vreodată în situaţia ca împrejurările vieţii să nu vă fi lăsat loc de întors, nici putinţa de a le influenţa sau schimba prin puterea forţelor proprii, veţi înţelege cam ce era în sufletul meu odată ce şeful de tren, după ce îmi confirmă bănuielile, dispăru ca şi cum n-ar fi fost. Rămăsesem singur, singur de tot în decorul din care nu mai vedeam decât accentele sale groteşti, scenografice. Doar propria mea imagine reflectată în fereastră şi trenul ce îşi dezvăluia cu fiecare kilometru parcurs dimensiunea ireală, fantastică, erau unicele certitudini palpabile.

Stăteam pe culoar, nu-mi ardea deloc să intru în cuşetă. Mă amăgeam astfel că îmi va părea mai încăpătoare, mai respirabilă capsula timpului în care, fără voie, constatam că picasem. Dar, la drept vorbind, nimeni nu m-ar fi împiedicat să cobor la prima staţie din traseu, să mă salvez cumva, cu toate că nu ştiam prea bine din ce anume, cu mult înainte de a apuca să văd cum combustia întâmplării urma să ardă până la ultima picătură de neprevăzut. Plecasem şi eram bun plecat. Între curiozitate şi teamă, o mână nevăzută, provocatoare, aruncase zarurile de partea celei dintâi, fără să împingă lucrurile înainte cum se întâmplă de obicei, ci, dimpotrivă, să le tragă, să le absoarbă într-un loc tot mai îndepărtat înapoi.

Afară începuse să plouă şi stropii făceau din geamul ferestrei fundul unui pahar uriaş, înspumat de bulboane mărite cu lupa, în vreme ce pe tabla vagonului degetele aceleiaşi ploi băteau darabana într-un ritm monoton.

Se făcuse târziu. M-am retras în cuşetă, fie ce-o fi, mi-am zis, învins nu atât de oboseala fizică cât de tensiunea neaşteptată a zilei. Oare să mai spun că am regăsit aceeaşi nemişcare rigidă a ocupanţilor paturilor, ca şi cum cineva i-ar fi prins pe nişte perne de vată într-un vast insectar? O clipă mi-a trecut prin cap că aş putea să-i ating – ce enormitate ! – pe tovarăşul Dej şi pe tovarăşa Ana, aşa cum îi numise cu un respect pios şeful de tren, dar îmi era de ajuns, nu vroiam să închei ziua cu o nouă surpriză.

M-am trântit pe pat, am mai apucat să simt în tot spatele vibraţiile plăcute transmise prin saltea de angrenajul de fiare al trenului, apoi am căzut într-o apă călduţă, adâncă şi de-acolo în vis.

Era luna martie ‘65, dăduse dezgheţul şi un soare cu dinţi făcea mugurii pomilor să plesnească timid. Odată cu el, vântul devenit după multe luni prietenos, mângâia trupul schilodit al naturii, feţele oamenilor, faţadele coşcovite ale caselor din care alunga igrasia.

În dimineaţa unei asemenea zile, comunicatele transmise în eter cu glasuri îndurerate şi grave, venite ca din fundul pământului, vesteau că cel mai bun fiu, cel mai de seamă reprezentant al clasei muncitoare, nimeni altul decât prezumtivul meu vecin de cuşetă, tovarăşul Dej, tocmai murise. Încă cu ceva vreme în urmă, umbla zvonul că tovul ar fi suferind de o boală misterioasă, căpătată, se zicea, ca răzbunare a vecinului de la răsărit. Împrejurările însă rămâneau tulburi, ferecate în tainele secretului de partid. Dar şi aşa să fi fost, evenimentul nu făcea decât să împlinească un destin al cărui sfârşit, cum se întâmplă adesea în istorie, capătă deodată înfăţişarea crâncenei ironii a sorţii.

Păi, nu îi adusese chiar el în ţară pe ruşi şi le cântase în strună   Nu făcuse din noi un satelit bezmetic, învârtit de jur împrejurul unei steme de împrumut pe frontispiciul căreia se lăfăia utopia?

Apoi, nu tot el umpluse puşcăriile, ocnele şi canalele patriei făcând duşmani ai poporului din toţi acei ce nu vroiau să priceapă nici în ruptul capului,că ne-am născut şi că suntem egali ?

– Egali?   Egali în ce, taică, în sărăcie ? Ei, asta da, dar mersi de aşa egalitate ! îl auzeam adesea pe bunicul meu dinspre mamă, bodogănind prin curtea casei.

De ce oare, acum, în vis, lucrurile se desluşesc parcă mai clar ca niciodată?   O vedeam pe maică-mea, trezită cu noapte în cap, stând la coadă în uşa magazinului sătesc să prindă bruma de haine cuvenite, pe puncte, doi metri de stambă, două baticuri imitaţie de Kaşmir, un costum bărbătesc prăpădit pe care de fiecare dată trebuia să-l modifici. Sau pe mine, un dop de copil, cu cartela de pâine ţinută strâns în căuşul palmei transpirate, după ce, tot ea, o decupase încet, ca pe o broderie scumpă sau un fetiş preţios şi vocea, mai ales vocea însoţindu-mă până în mijlocul drumului: „Ai grijă, nu cumva să o pierzi că rămânem nemâncaţi !” îmi răsuna prin aburii somnului atât de clar în urechi.

Şi totuşi, în zilele acelea primăvăratice din martie, se putea observa ce memorie scurtă avea ea, clasa muncitoare. E drept, se mulţumiseră întotdeauna cu puţin, dar umilinţa, umilinţa nu era mai rea, mai dureroasă decât oricare lipsuri? Bărbaţi şi femei în floarea vârstei fiind, avuseseră pe cineva drag ori un cunoscut oarecare răpus sau numai ameninţat în anii din urmă de securea absurdă a luptei de clasă. Numai că faptul îşi pierdea înţelesul, amintirea se decolora cu trecerea vremii. Sub pavăza unei metehne omeneşti erau gata acum să facă un pact cu uitarea.

În balanţa judecăţii lor cântărea pesemne foarte mult faptul că tovul, dintr-un puseu naţionalist, ori ca o revanşă târzie, cu puţin timp în urmă, tocmai le dăduse ruşilor peste mână acolo unde îi durea cel mai tare: închisese, chiar în prezenţa mai marelui de la Kremlin, robinetul conductei cu petrol prin care, mulţi ani se scurseseră datoriile ţării, în fapt, un jaf oficializat. Încât la aflarea teribilei veşti se purtau de parcă le murise o rudă apropiată. Cu ochii umflaţi, storşi de lacrimi arătau de parcă mergeau sau se întorceau de la un priveghi. Se strângeau grupuri, grupuri, îngrijoraţi, abătuţi, ca în faţa sfârşitului lumii, neştiind încotro s-o apuce şi nici ce se va alege de vieţile lor după o asemenea tragedie.

Cinci zile mai târziu, adunaţi pe unde apucaseră, în faţa televizorului, mic cât o uşă de coteţ, stăteau hipnotizaţi de steagurile coborâte în bernă, de solemnitatea fanfarei, de cortegiul prelins prin mulţimea parcă bătută de soartă, mişcaţi din nou până la lacrimi de feţele împietrite ale foştilor săi tovarăşi de luptă, ca nişte ulii de pradă stând de o parte si de alta a catafalcului, calculând, cu ochi mici şi reci, şansele la succesiunea marelui bărbat.

În zilele acelea de doliu, nu toţi erau gata să plângă de mila lui Dej. Ne mutasem la oraş, stăteam cu chirie într-o casă naţionalizată, impunătoare, cu multe încăperi, adăpostind de-a valma funcţionari, casieri, agenţi fiscali, impiegaţi sau profesori, înghesuiţi cu familii cu tot în câte o cameră. Foştii proprietari, vechi ţărănişti şi oameni obişnuiţi cu răcoarea beciurilor comuniste, cum aflasem deja, deveniseră ei înşişi chiriaşi în propria casă. Ne despărţea de camera lor doar un glasvand uşor, cu geamuri mici, translucide, cu marginile teşite făcând ape-ape, şlefuite, se vedea, de cineva priceput să lucreze cristalul.

Aşa se face că în noaptea în care Securitatea a venit să-l ridice pe fostul proprietar, se auzeau cât se poate de clar vocile răstite de dincolo, ameninţările, înjurăturile, totul, ca şi cum între noi se ştersese orice obstacol. Au urmat câteva bătăi disperate în uşa noastră şi nevastă-sa în prag, speriată, tremurând din tot corpul, cerând, dacă se putea, câteva perechi de şosete.

Am auzit ceva mai târziu motivul arestării. Se vorbea că tocmai în ziua înmormântării, bărbatul spusese într-un grup de cunoscuţi că nu era deloc întâmplătoare moartea lui Dej în martie, că şi Stalin tot în luna martie murise, şi că el, Dumnezeu, iată, nu doarme, se hotărâse să-i pedepsească şi să-i piardă pe toţi netrebnicii lumii în luna lui marte.

Adevărat sau nu, prin perdeaua trasă cât să fac din spaţiul acela un minuscul vizor, vedeam pe bărbatul flancat de doi ofiţeri cum se îndreaptă spre maşina ce aştepta cu motorul pornit. Îl împinseră înăuntru şi în clipa în care uşa IMS-ului se trânti cu putere în urma lui, m-am trezit.

                                                             3

Dimineaţa ridica din pământuri un abur lăptos , destrămat de atingerea soarelui în mici zdrenţe sticloase de rouă, aşternute binefăcător peste arsurile ierbii.

Trenul îşi derula înaintarea cu ticăitul unui ceasornic ascuns printre osii, tăind mari felii de spaţiu şi timp prin desişul de arini şi de sălcii în care intrasem.

Atingeau geamul atât de aproape de mine încât înţelegeam că seceta, cine ştie de câtă vreme, era stăpâna neîndurătoare a locului. Chircise în aşa hal frunzele copacilor că, înfoiaţi de curentul vitezei, zornăiau în fereastră ca şi când în coroanele lor ar fi stat agăţate , în locul perniţelor mustind de vitalitate şi sevă, doar cochilii de melci sidefii. La rândul lor, întinse ochiuri de apă ce băltiseră cândva întrerupând din loc în loc lăstărişul, se stinseră şi ele în cuptoarele verii, lăsând privirii un peisaj dezolant : mici cratere albite de sare pe cuprinsul cărora agonizau moţurile păpurişului de culoarea tăciunilor stinşi.

Garnitura scârţâia în dese eschive ce o legănau dintr-o parte în alta printre pâlcuri prăfuite de rugi şi foioase ce sfârşeau în buza unor râpe adânci, însemnând tot atâtea cărămidării clandestine. De acolo, ţiganii făceau semne cu mâinile grele de lut, parcă băgate în ghips, dar n-aş fi putut spune dacă semnele erau de salut ori numai ritualuri păgâne de aducerea ploii.

Apoi, ieşind din strânsoarea pădurii, perspectiva se deschise într-o largă câmpie , rezemată de dealuri – un tablou cunoscut, înrămat în memorie – cu sondele aşezate în trepte, escaladând pantele până ce ultimele, căţărate pe vârfurile golaşe, ai fi zis că ating cerul cu borsalinele turlelor. La poalele lor,acoperişul caselor cu arhitectura ce păstra încă semeţia vremurilor trecute, cupola bisericii sprijinită pe arhitrave mai curând de cetate, rezervoarele pântecoase ca nişte uriaşe hambare de ţiţei, sclipeau toate în bătaia soarelui, delimitând teritoriul unei aşezări răsărite, ieşite din tiparele obişnuitelor locuri de ţară. Puţină lume mai ştia că istoria satului , cât mai ales înfăţişarea sa dintr-o anume epocă, ceva între emancipare şi cosmopolit, îşi aveau izvoarele în neprevăzut, în hazard.

Tot aşa, puţini ar fi ştiut să spună cum începuse totul în urmă cu vreo cincizeci de ani. Nici prin gând nu le trecuse vreodată că stăteau pe spinarea unei mări neştiute, ascunsă doar de pojghiţa subţire şi sărată a solului şi că milenii fără număr aşteptau s-o expulzeze într-o zi la lumină. Iar când ziua aceea veni, lucrurile se întâmplaseră întocmai : un urlet prelung se auzi ca venit din străfundurile unui gâtlej preistoric, după care puroiul mineral, negru cum e catranul, ţâşnise spărgând în zeci de pâlnii pământul. O luă cu putere la vale prin grădinile oamenilor, umpluse repede şanţurile, se amestecă cu firul de apă în albia Cricovului pentru a se opri tocmai în arăturile câmpului.

O generaţie întreagă se scăldase în ţiţei, îl mâncase pe pâine aproape, fără să-i găsească vreun rost. Se uitau la el neputincioşi, loviţi de o întâmplare mai presus de închipuirea şi puterile lor. Năuceala nu ţinuse mult timp. Omenirea tocmai meşterea aripi de păsări uriaşe, roţi şi motoare mai sprintene ca niciodată până atunci, descoperea că în noroiul negru, vâscos, urât mirositor, stătea puterea unei energii fără seamăn, mai de preţ decât aurul.

IOAN VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul Jurnalului de la Mahala…