O proză scurtă, fără nicio legătură cu asasinarea lui Boris Nemţov, chiar dacă, în percepţia publică, titlul se potriveşte tragicei întîmplări de la zidul Kremlinului.

O CRIMĂ PERFECTĂ

Pe strada Eternităţii din oraşul S., chiar la lumina zilei, s-a petrecut o cumplită tragedie. Un ornament în formă de cap de leu, din piatră, se desprinse cu de la sine putere de pe frontonul clădirii pe care scria „Anno Domini 1921” şi în traiectoria sa spre trotuar, lovi în cap o femeie. Femeia muri pe loc. Şi pentru că „făptaşul” zăcea făcut şi el ţăndări lângă trupul însângerat al femeii, localnicilor nu le rămânea decât ca printr-o căutare minuţioasă, de detectivi particulari, să găsească, cum, necum, vinovatul. Aşa cum se întâmplă în asemenea situaţii când spiritul civic se încinge şi clocoteşte, fiind gata să dea pe dinafară, imediat, în preajma locului, se constitui un Comitet de Iniţiativă. Îndată i se alăturară şi rudele care tocmai ridicară pe biata femeie şi cu toate că se pregăteau de priveghi erau mai mult ca oricine curioase şi interesate să afle vinovatul. Se numărară. Erau cam o sută, destui cât să înceapă investigaţiile.
La o primă evaluare, proprietarul care stătea ca trăsnit în uşa imobilului, părea ieşit din cercul suspecţilor. Casa era monument istoric, zicea. El, unul, nu avea voie să se atingă nici măcar de un firicel de nisip sau de praf din oricare colţişor al clădirii ar fi fost. Prin urmare, nu se considera răspunzător de nimic. În plus, era burduşit de documente şi acte care îi probau nevinovăţia. Tocmai când cântăreau pe toate feţele argumentele proprietarului, unul din Comitet, ridicând privirile pe frontonul clădirii, se lumină deodată:

– Uitaţi-vă numai ce scrie acolo: 1921! Ei, ce ziceţi? Nu vă spune nimic? Păi, ăsta e an blestemat. Nu atunci îşi făcură comuniştii partid?

Pe unii îi buşiră râsul. Pe cei mai mulţi, în schimb, plânsul îi podidi în cascade.

– Terminaţi cu prostiile! interveni ferm poliţistul venit la locul faptei unde abia încheiase măsurătorile şi procesul verbal. Vă spun, e numai o chestiune de manoperă. Se vede clar că meşterul care a turnat ornamentul a făcut treabă de mântuială!

Da, era o idee, gândi la unison Comitetul. Mai ales că acum, privind-o mai bine, faţada casei arăta, aşa coşcovită şi şubredă, ca vai de ea. I-ar fi trebuit nişte reparaţii urgente. Se sfătuiră îndelung. Găsiră că, de fapt, nu era nimic mai simplu – nu aveau decât să ia urma nefericitului, imprudentului meşter, iată, urmărit peste ani de neglijenţa cu care îşi făcuse treaba.
Zile în şir căutară prin registre cadastrale, de antreprenori şi evidenţa populaţiei, toate colbuite de vreme, până când au dat, în sfârşit,de urma împricinatului. Numai că, stupoare: îl găsiră, ce-i drept, însă un pic cam târziu. Meşterul pietrar Johannes Kraus murise în ‘36 prin imprudenţă la locul de muncă. Altfel zis, probabil din pricină că îi scăzuse vederea, meşterul îşi dăduse cu ciocanul în cap, aşa cum scria negru pe alb în Registrul deceselor de la acea dată. Erau cum nu se poate mai revoltaţi. Îl scăpaseră de puţin! Primul impuls a fost să meargă cu toţii în cimitirul central al oraşului, să găsească crucea funerară a individului Kraus şi înarmaţi şi ei cu ciocane, să se răzbune pe el, acolo, pe loc, într-un fel a doua oară chiar. Noroc cu unul din membri de frunte ai Comitetului care sări ca ars în faţa mulţimii şi le reteză elanul războinic:

– Nu, asta e prea de tot! Gândiţi-vă că au trecut atâţia ani de atunci. Ce dracu, vreţi să ne facem de basme? Şi-apoi, fapta oricum e prescrisă. Iar eu nici nu cred că pietrarul ar fi vinovatul. Nu, vinovatul trebuie căutat mai aproape de zilele noastre, zise omul, poate chiar printre noi.

Se uitau suspicioşi unii la alţii. Oare era cu putinţă? Adică cum, tocmai ei? Nu înţelegeau prea bine ce a vrut să spună omul. Se mai uitară o dată. Se vedea cât de colo – nimeni din Comitet n-avea stofă de vinovat! Intraseră într-un impas din care nimeni n-ar fi putut să îi scoată în afară de instituţiile statului. Aşadar, îşi îndreptară privirile către ele. Trimiseră adrese, memorii, petiţii, sesizări peste adrese, memorii, petiţii, sesizări. Birocraţia funcţiona ca pe roate căci răspunsurile veniră unele după altele cu o viteză uimitoare, uneori, câte două o dată. Spre exemplu, Poliţia răspunse şi după a treizecea petiţie că se fac cercetări. Primăria că nu e treaba ei. Ministerul Culturii şi Cultelor că tocmai le fusese amputat bugetul deci n-ar fi fost tocmai nimerit să ceară ceva de la un infirm. Guvernul trimise un comunicat din care au înţeles că datorită grelei moşteniri avea buzunarele goale dar preciza că va propune Parlamentului constituirea unei Comisii de anchetă care, desigur… La Preşedinţie nu se mai obosiră să facă nicio întâmpinare căci de vreo cinci ani nici nu mai aveau preşedinte.
Pe scurt, bilanţul demersurilor suna cam aşa: Proprietarul nu era vinovat! Meşterul pietrar, nu! Poliţia, nu! Primăria, nu! Ministerul Culturii şi Cultelor, nu! Guvernul, nici cât negru sub unghie! Timpul trecea. Rudele îi făcuseră victimei pomenirea de un an şi ei nu doar că nu aveau vinovatul sau portretul-robot, dar nici măcar un indiciu, o pistă, nimic. Comitetul de Iniţiativă suferi un eşec usturător. Dar, aşa cum se petrec de multe ori lucrurile, atunci când crezi că totul este pierdut, apare ea, mâna providenţei. Aşa se face că un grup de cetăţeni destoinici, plini de iniţiativă, desprins din fostul Comitet, redactară o nouă misivă, de data asta explicând de-a fir a păr, ba, chiar cu lux de amănunte, toată întâmplarea rămasă fără urmări. Din ea răzbătea disperarea încât oricine ar fi citit-o n-ar fi putut rămâne de piatră. O introduseră în plic, îl timbrară apoi îl expediară dar nu pe adresa vreunei instituţii pământeşti ci direct pe adresa bunului Dumnezeu. Zâmbiţi? Părerea mea e că n-ar trebui. Nu e câtuşi de puţin de mirare pentru că mai făcuseră şi cu alte ocazii fel de fel de întâmpinări către Domnul şi de fiecare dată primiseră cu promptitudine fie un răspuns răspicat, fie vreun semn. Nu aveau nimic de reproşat în privinţa asta aşa că aşteptau plini de speranţă. În câteva luni scrisoarea ajunse, numai că expeditorii, deşi nu ştiau, avură de data aceasta un ghinion cum nu se putea mai mare. Dumnezeu, în vremea aceea, era extrem de preocupat cu înarmarea Iranului, cu ultima dronă a armatei israeliene şi criza mondială, semna concentrat la maxim directive şi tabele cu indicatori macrocosmici încât, îngândurat cum era, exact în clipa când întinse mâna să apuce plicul din zbor, acesta îi scăpă printre degete. De unde se vede că şi mâna Providenţei dă, uneori, rateuri şi numai Dumnezeu ştie de ce.

Plicul căzu şi căzu până ce ajunse din nou pe pământ, tocmai în apele Dâmboviţei. Aceasta, cum e şi firesc, se vărsă cu plic cu tot în Dunăre, Dunărea îl livră Mării Negre iar aceasta îşi făcu conştiincios datoria: îl trimise mai departe mărilor şi oceanelor lumii unde, pesemne, mai pluteşte şi azi. Cum spuneam, nimeni nu află vreodată nefericita întâmplare. Dacă priviţi cu atenţie, ziua şi noaptea, în toate anotimpurile anului, pieţele, parcurile, bulevardele şi uliţele, într-un cuvânt aglomerările oricărui colţ de ţară, nu se poate să nu observaţi un grup de cetăţeni destoinici, cu iniţiativă, cu privirile fixe