MARTIRII NEAMURILOR

Timișoarei, cu, mereu, prea săracă recunoștință.

Martirii nu au vrut decît,
să fie pur și simplu oamenii normali.
Un guler alb să poarte, nu funia la gît,
și-n rest, în suflet să sădească portocali.

Ursirile la nașteri n-au văzut,
pe cerul lor, nici sîngele, nici spinii,
și după cît ne este cunoscut,
în fașă, martirii n-au avut opinii.

Abia în vremi de secetă și sete,
și-au luat puterea să ne dea de știre.
Altcineva, nu ei, a căutat fără odihnă să repete,
în fiecare veac, a patimilor grea rostogolire.

Destinul lor s-a săvîrșit pe întuneric sau în zori,
dar n-au putut pricepe călăii atîta ironie:
să-i prigonești, să îi despoi și să-i omori,
iar inima-n timpanele cetății să le zvîcnească totuși vie! Vie!

 

MAȘINA TIMPULUI
Larisei, la aniversară, cu nesfîrșită iubire.

Ghemotocul de carne ce-ți dădea cînd și cînd
șuturi zdravene-n burtă, spre a ne reaminti
că există, că-i merge bine
în apa aceea întunecat-călăuzitoare,
s-a ridicat într-o zi în două picioare.
Îți amintești? Goală, prin sticla acvariului
din Constanța, stătea de vorbă cu peștii
într-o limbă comună.
În altă zi a recompus cuneiformele
și Piatra de la Rosetta pe toți pereții casei,
iar într-o toamnă ce făcea melcișori sidefii
din frunzele sălciilor tinere,
ne-am trezit cu ea licențiată în Drept.
Dacă tot nu-i mai poți număra la culcare
alunițele zeci răsărite și-n cele mai intime locuri,
bucură-te totuși: tocmai a aterizat de la Cambridge,
cu o sacoșă pe umăr, părul strîns coamă,
nu-i așa? – o, leit, Emily Dickinson în blue jeans.
Curînd, o să întindă la soare
lucruri viu colorate, scutece, căciulițe cît pumnul
ce se vor alungi pe sîrmă
de la o săptămînă la alta…

O, Maratonistule ce presimți sfîrșitul războiului,
înainte de căderea în țărîna supremă,
mai ai puterea, răgazul,
să celebrezi ultima victorie a stirpei!

 

SPRE CENTRUL UNIVERSULUI, ADICĂ SPRE MAGAZINUL SĂTESC

toate drumurile
duceau către
centrul universului –
magazinul sătesc,
coop. „6 martie”.

o sticlă de lampă;
un crîmpei de fitil;
două pungi,
una cu sare, cealaltă
cu zahăr candel; ceva scorţişoară
şi scrobeală de rufe,
cînd le găseai.

un baton cu năut;
o juma de mezel;
pîinea de toate zilele,
neagră, la liber o vreme;
un cornet cu praline…

asta însemna
să faci şoping
prin anii 50.

pe caietul dictando,
cu semnătură citeaţă.

la ieşire,
oricît ai fi vrut,
nu scăpai de zeflemeaua nebunului :
(scormonea cu un băţ
în praful de-o palmă
îmbibat cu ţiţei)

ce, bă,
iar v-aţi făcut
de băcănie?!

 

 

NORUL ÎN CÎRJE

Gura nu se lasă de nimic astupată.
Nici de pumnu-ncleștat, nici de straturi cu flori.
Mai umblă prin sîngele meu o mașină blindată,
și pe șira spinării, cîteodată, fiori.

Mă mai joacă la cărți și la zaruri farsorii,
ca pe vremea lui Vodă Șeptică;
Cineva îmi strecoară în aerul clar crematorii,
ori să știe ar vrea că mai tremur de frică,

însă gura de nimic nu se lasă închisă.
Nici de gratii de fum, nici de greieri de rouă.
Eu sînt norul în cîrje! Peste Țara Promisă,
într-o zi, cu-ndoielile mele, să știți, o să plouă.

(1990)

 

MORȚII PERFECȚI

De răsfoit dosarele crimei perfecte.
În cer, pe scripeți, suie candeli cu melasă.
Strada-i devalidată de zăpadă și efecte.
Ard lumînări în rochii de mireasă.

De amintit, de plîns și de urlat.
Cei vii, ca morții duși cu sacul ori cu preșul,
au rătăcit culoarul de intrat.
Spun da și nu. De vină este leșul…

Lumină crudă, rece, nemiloasă,
bună de șters memoria pereților cu var.
Așa de albi vin morții, pe ascuns, acasă,
în buzunar cu pașapoarte de hoinar.

Cer scuze de deranj. Vor veste antigloanțe
și aprobări să-și sape-n craterele Lunii nișe…
De așteptat să crească uși cu clanțe,
pe baricada plină cu afișe!

(1990)