Dintr-un posibil, viitor volum de proză scurtă…

În ţara aceea balcanică, meridional – temperată, acolo unde mîncarea naţională a locuitorilor ei, mămăliga, se spunea că nu poate exploda decît în cerul gurii, venise ceea ce puţini şi-ar fi închipuit: vremea mişcărilor de stradă, a demonstraţiilor asurzitoare, în sfîrşit, a protestelor violente. Venise, carevasăzică, vremea schimbării. Revoluţia sau ceea ce Malaparte numise drept tehnici insurecţionale de cucerire a puterii, era în toi. Lipsurilor zilnice, umilinţelor de tot felul, îndoctrinării atroce de venită cu timpul caricaturală, în fapt, un anticorp social, li se întrevedeau sfîrşitul, chiar dacă nu foarte clar şi nu în deplină măsură a consecinţelor. ‚, Dumnezeu ştie cum va arăta ziua de mîine, cum va decurge viaţa lor în bună parte schilodită”, gîndeau cetăţenii acelei ţări, dar cel puţin, acum, erau frenetici. Ca o cascadă prăvălită în trepte, făcînd aerul să vibreze, rumoarea se preschimba cu repeziciune în tumult şi în vuiet, teama şi îndoiala în certitudinea unui fapt împlinit adus de un strigăt eliberator : perechea de dictatori a acelei ţări plecase. Da, fugiseră, abandonaseră clădirile monumentale din granit şi din marmură bătute în stemele şi însemnele puterii absolute. Se desprinseră în grabă din birourile somptuoase de unde hotărîseră, ca liberi arbitrii, ce e bine şi ce e rău pentru fiinţele acelei ţări, fără să-i întrebe nimic niciodată. Lăsară în urmă galoanele vieţii de demnitari supremi cu care îi hărăzise ultimul sfert de veac printr-un capriciu neştiut al destinului.
Încă nedezmeticiţi, dar cu amăgitorul gînd că poate nu e totul pierdut, se lăsară abandonaţi de ultimii apropiaţi pe cîmpul cu aspect de izlaz comunal. Stăteau, aşadar, pe marginea drumului de ţară năpădit de ierburi ţepoase, amorţite de bruma unui decembrie neverosimil de blînd.
Maşinile treceau pe lîngă ei într-un sens şi în altul, iar şoferilor şi însoţitorilor lor nu le venea să creadă ce văd. Se frecau la ochi ca după un somn greu, bîntuit de fantome pentru ca, în chiar clipa următoare, să priceapă că nici privirea şi nici memoria nu le jucau vreo festă: erau chiar ei, dictatorii acelei ţări, pînă cu două ore în urmă atotputernicii zilei, acum, singuri, singuri de tot, neajutoraţi, speriaţi, zgribuliţi.Curios lucru, dar ura mocnită, înăbuşită cu grijă atîta vreme, era gata să se topească, să dea înapoi în faţa imaginii acestei umanităţi hăituite, precare, întruchipată de silueta celor două mogîldeţe. O undă de teamă, un uşor fior ca o crampă resimţită în stomac îi mai încerca, dar ştirile de la radio îi linişteau de îndată.

,,Ei, ce trebuia să se întîmple, se întîmplase!” Plecau mai departe fără să oprească, cu gîndul esopic că, iată, tot ce păruse a fi etern, imuabil, căpăta deodată înfăţişarea atît de palpabilă, acum, a schimbătoarelor, întortocheatelor căi ale sorţii. Deghizaţi cumva ar fi putut să-şi ascundă lesne identitatea, figurile obsedante, inconfundabile, ce inundau de ani şi ani, într-un adevărat cult, marile şi micile ecrane, faţadele clădirilor, intersecţiile acelei ţări. Dar aşa, cu feţele brusc cu mult mai bătrîne decît erau, cu pungile ochilor şi cu linia gurilor căzute, marcate de efectul sumbrelor presimţiri, cu paltoanele lor de orăşeni scăpătaţi, nevoiţi să coboare într-o staţie neînscrisă în traseu, erau o pradă uşoară curiozităţii sau furiei. Simţeau, ştiau şi ei asta însă nu găseau nimic mai bun de făcut decît să bată paşii pe loc într-o abia perceptibilă legănare cît pentru a-şi atinge umerii, iluzorie încercare de a prinde curaj.
Soarele palid lumina crucea zilei. Nu departe, se auzea un zgomot ca un scîrţîit distinct de şenile, de fiare, iar ei, cum spuneam, prindeau să se dezmorţească cu paşi mici şi săltaţi ca pentru a-şi demonstra că există, apoi cuprindeau orizontul irizat de aburii cîmpiei cu priviri şovăitoare, nehotărîte. Primele case ale celei mai apropiate localităţi se vedeau la nici doi kilometri de ei. ,,Ce ar fi să se urnească de aici, să încerce?” Or să bată în prima poartă ieşită în cale, or să-şi scoată căciulile îmblănite ce le dau aerul că sînt doi rătăciţi dintr-o coloană oficială şi deschizându-le, stăpînii locului, după ce îşi vor fi făcut semnul crucii, îi vor lua sub aripa lor ocrotitoare. Îi ştiu oameni cu frica lui Dumnezeu, nu le va fi greu să le cîştige bunăvoinţa, să se bucure de complicitatea, de milostenia lor proverbială în schimbul rugăminţilor de îndurare pe care erau gata să le facă cu prisosinţă dimpreună cu destăinuirile lor preţioase. Acolo, în pivniţa ce le va fi adăpost şi ascunzătoare poate că cercul avea să se închidă iar ei urmau să guste din nou, pînă la sfîrşitul zilelor, din traiul acela simplu, uitat, de ţărani, cum dealtfel şi erau cu adevărat, în ciuda parvenirii. Ah, şi ce or să-i mai caute noile autorităţi! Cum or să-şi bată capul cu dispariţia lor serviciile, detectivi din toate colţurile lumii, jurnaliştii, agenţiile de presă! Cum or să le atribuie apoi erori nemeritate, averi fabuloase nedobîndite vreodată, conturi grase, niciodată deschise! Puţin le pasă! Căci ce e mai liniştitor decât certitudinea adevărului propriu? Şi cît ar fi putut să dureze toată povestea? O lună, două? Un an, doi, zece? Oricum, pînă la urmă, se vor lăsa păgubaşi şi îi vor închide între coperţile cărţilor de istorie, aproape nici nu mai conta în ce fel. Acesta era visul bun al imaginaţiei. Cel rău îi face să le clănţăne dinţii, să le curgă pe şira spinării o sudoare rece ca gheaţa. Pentru că, odată intraţi în curtea săteanului, acesta nu stă pe gânduri, îi culcă la pămînt cu o lovitură bine ţintită de topor, îi căsăpeşte rapid cu toată puterea ce i-o dă mînia acumulată cu anii. Îi tîrăşte în fundul grădinii – se şi miră cît de uşori au devenit ! – îi îngroapă sub brazda proaspăt săpată printre bulbii de ceapă. Cu ochii în televizor, aşteaptă cursul evenimentelor. Cînd crede că a sosit momentul, cheamă primarul, îi spune şi îi arată isprava, primarul anunţă degrabă judeţul iar judeţul pune pe jar capitala. Într-o ora uliţa e blocată de maşinile legiştilor şi brancardierilor, de carele de reportaj, ştirea face înconjurul lumii iar el este un erou, nu-i aşa? un erou cu nimic mai prejos decît cel de la Sarajevo ori decît milanezii ce i-au venit de hac lui Musolini, de pildă. La toate acestea se gîndesc cum stau ghemuiţi în blindatul uşor, flancaţi de doi caporali înarmaţi. În curtea cazărmii, pe poarta căreia intră, e o forfotă şi o tensiune aproape tactile ce nu prevestesc nimic bun. Căci zadarnic au crezut că un comando de sacrificiu a venit să-i salveze redîndu-le libertatea, siguranţa de sine, demnităţile şi asta nu oricum, ci însoţite de nesfîrşite rugăminţi de iertare pentru eroarea comisă. Nu! Cu fiecare pas pe pietrişul aleii ce scrîşneşte sub greutatea paşilor lor ca de plumb, pricep tot mai clar că sînt prizonierii unei poveşti deja scrise.

,,La ce bun tezele, plenarele, directivele, uralele, vizitele, vînătorile, panglicile tăiate, tribunele, aplauzele nesfîrşite, onorurile ce le trec prin faţa ochilor împăienjeniţi de revoltă, dacă ei nu mai pot schimba nimic, nici lumea, nici acţiunile, nici viaţa altora, cu atît mai puţin pe a lor?” Şi tocmai viaţa lor ce o simt atîrnând de un fir de aţă le trece prin faţa ochilor într-o fracţiune de secundă, viaţa lor irosită în elanul unei credinţe nebune, deşarte, dar pe altarul căreia, iată, dezolaţi de neputinţă, de trădare, de ură, sînt gata să-şi dea obştescul sfîrşit. Încît nici nu ştiu cînd au ajuns în faţa plutonului.

,,Şi masca asta pe care o simt deja schimonosindu-le chipul cu gheare de foc e cumva mortuară?” Din castanii ce străjuiesc platoul cazărmii picură o ceaţă subţire pe uniformele soldaţilor şi pe ziduri. Dincolo de ele, în aerul tare al dimineţii de decembrie, se aud clopotele Mitropoliei bătînd de ziua naşterii Domnului. Un vînt firav, dînd la o parte crengile copacilor şi spuza ceţoasă de aburi, aduce pînă în mijlocul careului ecoul stins al corului de slavă închinat nemuritorului mai presus de ambiţii, deşertăciune şi patimă. Pentru prima oară le dă prin cap că atîta amar de ani au luat numele Lui în deşert şi acum cînd bucuroşi s-ar întoarce la El înţeleg că pentru ei e definitiv prea tîrziu. Un elicopter se roteşte în cercuri concentrice, fulgerat din cînd în cînd de cometa trasoarelor, în vreme ce aici, jos, se amplifică tropăitul bocancilor, bîzîitul inconfundabil, ca de bondar, al camerei de filmat. Deodată, două voci sugrumate de unicitatea momentului, înfiripă un cîntec atemporal, din alt veac, un epitaf agresiv, absurd, tragi-comic:,,Sculaţi, voi oropsiţi ai vieţii!”… Şi, culmea ironiei, tocmai pe elanul forţat, pe imperativul gîjîit al cuvîntului ,,sculaţi!” din cîntecul tinereţii ce i-a dus la pierzanie, cei doi iau o ultimă gura de aer, se răsucesc pe o parte zvîcnind scurt din şale, se prăbuşesc la pămînt sub o ploaie de gloanţe.