D&G

Nu știu dacă ați fost vreodată într-un depozit de carte, e o experiență destul de deconcertantă. Cel în care am fost eu era un fel de „geamăn rău” al unui târg de carte. De fapt, chiar panoul de la intrare îl prezenta drept „târg permanent de carte”, dar o descriere mai exactă ar fi tone de cărți în devălmășie. Nu zic că n-ar fi fost cât de cât organizat, pentru că era oarecum împărțit pe edituri, dar în rest – haos. Mergeam acolo în primul rând fiindcă prețurile erau mult mai mici decât în librării, dar și pentru că, recunosc, îmi plăcea la nebunie brambureala aceea și că nu mă întreba nimeni ce vreau și nici nu avea cine să mă ajute la o adică. Eram lăsată acolo, de izbeliște, să înot în derivă printre mormane de cărți.

Prima vizită a fost și cea mai spectaculoasă, niciodată după aceea nu mi s-a mai părut atât de imens și de năucitor. Atunci i-am întâlnit prima dată, fără să-i caut, pentru că, spre rușinea mea, pe-atunci nici nu știam că există. D&G… Bâjbâiam de vreo oră prin oceanul de cărți când ochii mi-au picat pe un cuvânt mic și țepos: Kafka. Iar cartea nu era de el, ci despre el. Am luat-o, am citit-o, mi-a plăcut și am crezut că am înțeles-o, așa că m-am întors să mai sap după alte asemenea comori. Așa am dat peste Anti-Oedip.

Deleuze & Guattari – o mașinărie de gândit și de scris, Ianus cu patru mâini… (Mereu m-am întrebat cum e posibil ca o carte să aibă mai mult de un autor, încât să nu poți discerne cine ce a scris. Cum e Femeia în roșu. Ce zăpăcenie! Dincolo de nebunia textului în sine – nebunia, suprapusă, a „facerii”). Sigur, n-o să mă apuc acum să scriu despre ei ori despre cărțile lor; nu numai că n-aș avea nimic nou sau interesant de spus, dar (și mai ales) am sentimentul că orice aș spune ar fi o prostie cât mine de mare. Mai cinstit cred că ar fi să scriu despre mlaștina dementă în care m-am afundat de când am început să citesc Anti-Oedip. Oare și voi ați păți(t) la fel?

M-am apucat de această pacoste de carte de vreo cinci ori până acum, fără să reușesc să trec de primul capitol. Asta, bineînțeles, pentru că m-am încăpățânat, biata de mine, să și pricep ce citesc. Nu mi s-a mai întâmplat să mă poticnesc în asemenea hal decât cu Ulise al lui Joyce, dar până și lui i-am venit de hac… a patra oară.  Însă Anti-Oedip e o nucă greu de spart, vorba englezului. Și înșelătoare. O vreme, deși înaintezi cu greu, cuvintele sunt destul de limpezi; internetul, docil, te ajută să descifrezi mai toate referințele și totul pare în regulă. Dar apoi, pe negândite, te trezești în ceață. N-ai idee cum ai ajuns acolo, că ai fost atent tot timpul și ți-ai făcut toate temele. Parcurgi fraza sau paragraful neguros a doua, a treia, a patra oară – sunt cuvinte pe care le știi, le folosești și tu, nici nu sunt pretențioase, și totuși sunt alăturate în așa fel încât, oricât le-ai răsuci, oricât le-ai chinui, nu par să producă niciun fel de sens. Cum e posibil? Te întrebi dacă n-ar fi mai bine să renunți, însă te hotărăști să orbecăi în continuare până dai de ceva ce te ancorează, din nou, într-o zonă cât de cât familiară.

Pentru Deleuze și Guattari, conceptele sunt personaje vii, unele mai năstrușnice decât altele. Se ițesc preț de o secundă, apoi dispar lăsându-te buimac și făcându-te să te întorci două-trei pagini înapoi, să te asiguri că nu ai ratat ceva important, ca apoi să reapară când te aștepți mai puțin, fie mai conturate, mai rotunjite, încât să răsufli ușurat (căci ți-ai ținut respirația minute în șir căutând o urmă de sens), fie complet schimbate, aproape de nerecunoscut, contrazicând prima impresie și lăsându-te în pragul unei crize de nervi. Pentru că, din câte îmi pot eu da seama cu creierul meu nebulos, intoxicat peste măsură cu  stereotipii, prejudecăți și automatisme de gândire, Deleuze și Guattari sunt dușmanii reprezentării, vor să te dezvețe de reprezentare, de orice tip de fixare, de batere în cuie, fie că e vorba de imagini, de cuvinte sau de orice alt cod. Ca în vis, un hău disperant te înghite îndată ce crezi că ai pus piciorul (minții) pe ceva solid; te trezești cu un gol în stomac, cu pulsul spărgându-ți inima și cu dorința foarte distinctă de a rupe cartea în bucățele mici, mici, mici. Și cu dorința și mai distinctă ca ea, cartea, să simtă durere când faci asta.

La începutul anului 2014, eu și doi prieteni de suferință ne-am unit forțele și am făcut un reading group. Săptămânal sau la două săptămâni, ne întâlneam, citeam și descâlceam Anti-Oedip. Cu săbiuțele de lemn ale gândirii noastre sincopate, ne-am războit cu personajele-concepte  și am simțit cum D&G își dau coate și râd în barbă de încăpățânarea noastră bâlbâită. Pesemne că singurul mod în care vom reuși vreodată să îi dăm de cap acestei cărți nebune, singurul tip de lectură care ar avea o șansă de succes ar fi unul la fel de fluid și de elastic precum scriitura, astfel încât scrisul și cititul, împreună, să fie ca un dans, nu ca o luptă. Încă nu am trecut de primul capitol dar entuziasmul (și coafura) rezistă.

IOANA PIOARU este absolventă a Facultății de Arte Plastice a UNA – București, o tânără artistă de recunoaștere națională și europeană și, mai ales, absolventă de CARABELLA târgovișteană…