Întotdeauna am ştiut să concluzionez. De la eseuri la gânduri pe care nici hârtia nu poate să le suporte, de la cărţi la relaţii, visuri şi memorii. Dar niciodată nu am avut capacitatea să pun virgulă acolo unde trebuie, să privesc dincolo de ceea ce consider garantat, pentru că regulile se schimbă mereu. Nici jocul nu mai rămâne acelaşi. Oamenii adaptează realităţi la nevoi şi îşi proiectează visuri ce se pot desfăşura în zona lor de confort. Mai mult de atât ar implica frici şi emoţii, noutăţi şi regrete. Nu mă exclud, pentru că fac parte din întreg, chiar dacă totul nu se reflectă în mine.

Prea multe cuvinte pentru idei puţine, iar Titu Maiorescu nu ar fi prea încântat de asta. Toată această tiradă ascunde ceea ce nu îmi permit să simt: sfârşitul. Al liceului, copilăriei, prieteniilor, lecţiilor şi glumelor. Se spune că abia acum începe viaţa. Dar până acum ce am trăit ? Frânturi de clipe ? Idei? Eu cred că am trăit o « Pauză mare » fără sfârşit. Ne-am inundat în inconştienţă, ne-am certat din motive derizorii, uneori am ţipat într-un « dialog al surzilor » şi ne-am îmbrăţişat mereu cu teamă, parcă să nu ne frângem sufletele. Am uitat raţiunea acasă şi am luat cu noi doar sentimentele, le-am amestecat, iar acum nu mai ştim cui să le înapoiem. Poate că această disperare de a trăi fără măsură ne-a făcut să ne lăsăm descoperiţi, vulnerabili în faţa unor străini care au avut delicateţea de a ne accepta aşa cum suntem. Această disponibilitate continuă a lor i-a transformat în prieteni pe vecie, oameni care ne cunosc şi ne promovează, ne critică şi ne completează. Nu vreau să fac o ierarhie a sufletelor, dar vreau să le mulţumesc. Pentru că nu mi-au lăsat inima întreagă, pentru că au creat dependenţă şi, nu în ultimul rând, pentru că vor fi nişte oameni de succes care vor da exemple de mărinimie şi demnitate.

Pe de altă parte, mă bucur că am cunoscut oamenii care se ascund în spatele măştilor de profesor, personalităţi care au mereu ceva de spus, dar care poate îşi cenzurează emoţiile, pentru a stabili o barieră convenţională capabilă să impună respect şi să îi lase neimplicaţi. Ei sunt ştiinţă şi artă, iar noi suntem amatorii care au nevoie de înălţare pentru a supravieţui, pentru a supravieţui acestei societăţi hedoniste. Am curajul să spun ceea ce toţi adolescenţii au evitat sau amânat, s-au ascuns în spatele acestei comedii până la final: avem nevoie de dumneavoastră, vrem să vă respirăm aerul superior şi să ne ameţim de cunostiinte, să ne transformăm în oameni capabili să trăiască, nu să creeze o diversiune a vieţii, să vă avem ca modele, nu ca himere pe care să le considerăm inamice. Vrem să vedem oameni, nu mecanisme, sentimente încadrate în limite şi zâmbete.

Poate că deja rândurile mele au devenit cuvinte clişeizate, lacrimogene, dar e singurul mod în care pot privi cu detaşare ceea ce urmează. Nu pot să privesc timpul în faţă şi să nu mă gândesc la ziua de ieri, la clipe pe care le-am trăit cu încredere, nu momente pe care le aştept cu un zâmbet crispat. Poate că acesta e sfârşitul cuvintelor goale care nu şi-au găsit ecou în sufletul nimănui, dar eu am trăit prin ele, am expus idei şi m-am cunoscut ca licean, ca român şi ca individ neutru, care se învârte în univers fără un scop anume.

Sper doar ca timpul să nu mă depăşească, ca oamenii să nu mă dezamăgească şi sufletele să rămână imponderabile, să zboare în înalturi şi să revină cu zgomot, dar niciodată să nu se prăbuşească. E posibil să cer prea mult, dar vreau să văd oameni fericiţi, care iubesc viaţa cu jovialitatea unui copil, care trăiesc ceea ce le este oferit cu aceeaşi intensitate cu care visează, cărora nu le este frică de un nou început, pentru că asta îi transformă, le măresc limitele şi le schimbă perspectiva. Cel puţin teoretic.

IONELA  CRISTINA MILITARU  este proaspătă absolventă a Colegiului Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște…