Arhive etichetă: Ionela Cristina MILITARU

Ionela Cristina MILITARU – Ne întâlnim în trecut

ionela_militaru

Întotdeauna am ştiut să concluzionez. De la eseuri la gânduri pe care nici hârtia nu poate să le suporte, de la cărţi la relaţii, visuri şi memorii. Dar niciodată nu am avut capacitatea să pun virgulă acolo unde trebuie, să privesc dincolo de ceea ce consider garantat, pentru că regulile se schimbă mereu. Nici jocul nu mai rămâne acelaşi. Oamenii adaptează realităţi la nevoi şi îşi proiectează visuri ce se pot desfăşura în zona lor de confort. Mai mult de atât ar implica frici şi emoţii, noutăţi şi regrete. Nu mă exclud, pentru că fac parte din întreg, chiar dacă totul nu se reflectă în mine. Continuă să citești

Ionela Cristina MILITARU – Tot ce am înțeles

ionela_militaruCred că tuturor ne e frică de sfârşituri, pentru că niciodată nu ştim ce urmează. Vrem să trăim ceea ce cunoaştem, pentru că nimeni nu excelează în necunoscut. Fiecare are limite pe care le răsfrânge până când le ignoră, dar ele apar în momentul în care ceva se schimbă. Chiar şi cea mai spontană şi excentrică persoană simte o emoţie atunci când închide ochii, pentru că nu ştie dacă ceea ce va vedea în clipa următoare o va surprinde sau doar va simţi o dezamăgire faţă de timpul care a rămas acelaşi, camera ce se scufundă în mirosul cunoscut de flori cărora nu le cunoaşte numele, sau vocea mamei care poartă duritatea tinereţii, dar a dobândit o urmă de regret şi nemulţumire. Tocmai de aceea timpul este o povară pentru cei care îl trăiesc, iar cei resemnaţi îl percep ca pe un prieten fără pretenţii. Dar ceea ce va contracta întotdeauna secundele este planul, acea dorinţă a oamenilor de a-şi depăşi condiţia, de a deveni regizori, atunci când ei devin neîntrecuţi în arta mimatului. Aceştia care au curajul să vadă viitorul, nu sunt capabili să se uite în oglindă mâine, pentru că a privi înseamnă a simţi, iar ei tocmai de acest lucru fug. Poate că mă implic şi pe mine în această categorie, dar chiar nu îmi e teamă să recunosc că nu mă supun ideilor pe care le exprim. Cred că acum, când intru, oficial, în ceea ce numim, generic, “viaţă”, sunt destul de visătoare încât să îmi proiectez un viitor în care aplauzele să fie melodia de fundal, iar fericirea să mă copleşească, dar asta o să dureze până când sfârşitul se va metamorfoza într-un nou început.  Continuă să citești

Ionela Cristina MILITARU – Jocuri pierdute

ionela_militaruI-a spus de atâtea ori că îi pare rău, încât a ajuns să se aştepte la asta, ştie că fiecare ceartă se va încheia cu lacrimile lui şi zâmbetul crispat al ei. L-a iertat de foarte multe ori, chiar şi atunci când l-a întâlnit pentru prima dată, când i-a spus că o iubeşte, dar azi nu mai e capabilă să facă asta. Pentru că nu mai are cui să îi spună că îl iartă. Azi a plecat şi ştie că nu îl va mai vedea niciodată, deoarece el nu mai ştie drumul spre ea. Ceva i-a furat inima şi i-a invadat gândurile cu un vid greu de pătruns, i-a încleştat mâinile care i-au oferit zilnic o îmbrăţişare caldă, iar ea nu ştie cum să îl repare, pentru că mereu a făcut asta pentru ea. Şi-a calmat inima şi i-a bandajat rănile, dar îşi pierde calmul şi curajul atunci când vede ochii lui pierduţi şi buzele care se mişcă, fără să îi audă vocea. Continuă să citești

Ionela Cristina MILITARU – Promisiune

ionela_militaru

Am greşit de multe ori. Eu ca prezent şi noi ca istorie, eu cu o fapta şi tu cu un trecut, dar nu am ştiut niciodată cu ce sau faţă de cine. Pur şi simplu a apărut o pată neagră în cazierul meu spiritual pe care nu o pot şterge,  poate voi reuşi să îi estompez puţin conturul. Nu mi-a prezentat nimeni niciodată un set de reguli pe care ar trebui să le urmez pentru ca actul meu de a trăi să nu fie decât un instinct de supravieţuire. Mi s-a spus că e bine să respect persoanele din jurul meu, dar eu îmi pierd încrederea în ele atunci când nu mă mai vor în preajma lor, atunci când văd că prezenţa mea le afectează. Poate că e vina mea pentru că nu am cerut instrucţiuni atunci când am vrut să am un suflet pe care să îl implic, dar realitatea mi-a captat atenţia. Am avut atât de multă încredere în ceea ce vedeam, încât nu mi-am mai permis să aud. Continuă să citești

Ionela Cristina MILITARU – Cu mâinile tremurânde

                                               Dragul meu prieten,

ionela_militaruImaginează-ţi că citești asta în ochii mei, așa că nu te aștepta la cuvinte multe și fără sens, ci la o redare succintă și personalizată a tot ceea ce nu am avut curaj să mărturisesc. Poate că ai întrezărit acest adevăr printre sfaturi și glume, dar nu ai vrut să mă întrebi nimic, sau ţi-a fost frică de realitatea pe care o împărtășeam amândoi, deoarece atunci când pui totul în cuvinte, ele devin dureroase și false, iar sentimentele se transformă complet, poate chiar dispar. Tocmai de asta mă tem. Ca o să îţi scriu scrisoarea de un milion de ori, dar nu o să o trimit, deoarece va deveni un act superficial, poate chiar profan. Continuă să citești

Ionela Cristina MILITARU – Special guest: Christmas

ionela_militaru

Crăciunul a devenit, din nefericire, o etichetă a fericirii forțate, a faptelor bune fără esență, a cadourilor oferite dintr-un efect de turmă, din sentimente  apărute pe baza instinctului reciprocității, al datoriei. Însă, omul, prin structura sa sufletească, are nevoie de stabilitate, de siguranța faptului că va inspira sentimente nobile chiar dacă timpul se va transforma într-un inamic. Altfel, de ce ne-am dori să primim și să oferim iubire pe o perioadă limitată, impusă de o realitate religioasă care, acum, a devenit un subiect valorificat superficial, de mass-media? Iubirea nu e în aer, ci în suflet. El nu ia o pauză imediat după magia lunii Decembrie, ci continuă să simtă. E atât de naiv, încât, bulversat fiind de aceste schimbări, nu mai știe cum să reacționeze, iar singura lui opțiune e detașarea sau tristețea. Sau amândouă. Continuă să citești

Ionela Cristina MILITARU – Limite

ionela_militaruDe ce tot ceea ce e frumos încântă și ce e urât alungă? Răspunsul: pentru că nu știm să facem diferența între ceea ce vrem și ceea ce ne trebuie, negăm, pe cât posibil faptul că timpul este relativ, fericirea este doar a celor care o caută, iar frumusețea unui lucru se află în ochii celui care îl privește. Trăim într-o lume în care banii coordonează sufletele, credința este considerată mândrie, prejudecățile au fost ridicate la rang de artă, iar omul a devenit prizonierul propriei creații. Matematic vorbind, suntem destinați a fi o funcție ce tinde spre infinit, însă noi ne-am mulțumit întotdeauna cu minimul, suntem un „x” ce se zbate în anonimat până când cineva destul de curajos și nu neapărat pregătit, îi dă valoare. Iar noi trebuie să acceptăm acest statut, pentru că acum rolul nostru a involuat, suntem priviți ca niște unelte menite să le ofere altora putere, să le aducă faimă și glorie. Cum ar mai fi tipărite manualele de matematică dacă nu ar exista necunoscute? Continuă să citești